Oameni

Europa nu se va face dintr-o dată, nici conform unui plan unic. Se va construi prin realizări concrete, care vor crea mai întâi o solidaritate de fapt.

În 2021, Papa Francisc a aprobat un decret prin care recunoaște virtuțile eroice ale lui Robert Schuman, acordându-i titlul de «Venerable» — primul pas oficial pe calea beatificării și eventualaei canonizări.

Alcide De Gasperi s-a născut la 3 aprilie 1881 în Pieve Tesino, pe atunci teritoriu austro-ungar, și a crescut într-o familie catolică profundă care i-a modelat întreaga viață. Deputat în Parlamentul de la Viena înainte de Primul Război Mondial, a fost arestat și întemniţat de regimul fascist în 1927, găsind refugiu timp de mulți ani ca bibliotecar anonim în arhivele Vaticanului. Din decembrie 1945 și până în 1953 a condus opt guverne consecutive, reconstruind Italia democratică din ruinele războiului și ancorând-o ferm în blocul occidental prin Planul Marshall și NATO. A fost unul dintre arhitecții fondatori ai construcției europene, alături de Robert Schuman și Konrad Adenauer, convins că unitatea Europei este singura cale spre o pace durabilă; s-a stins din viață la 19 august 1954 în Borgo Valsugana.

În anii dictaturii fasciste, De Gasperi a supraviețuit lucrând ca bibliotecar anonim la Vatican — umilință pe care a acceptat-o cu seninătate, continuând să studieze și să scrie în tăcere.

Thomas Jefferson s-a născut la 13 aprilie 1743 în Shadwell, Virginia, într-o familie de plantatori înstăriți, și a primit o educație aleasă la College of William and Mary. A fost autorul principal al Declarației de Independență americane (1776), document de o forță morală și retorică excepțională care a influențat gândirea politică mondială timp de secole. Al treilea președinte al Statelor Unite (1801–1809), a dublat teritoriul național prin achiziția Louisianei și a promovat cu ardoare libertatea de conștiință și separarea Bisericii de stat. Fondator al Universității din Virginia și polimat cu preocupări în arhitectură, filozofie, agronomie și muzică, Jefferson a trăit însă și contradicția dramatică de a proclama libertatea în timp ce deținea sclavi. S-a stins din viață la 4 iulie 1826, la exact cincizeci de ani de la adoptarea Declarației de Independență.

We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal, that they are endowed by their Creator with certain unalienable Rights, that among these are Life, Liberty and the pursuit of Happiness.

Thomas Jefferson a murit în aceeași zi cu John Adams — 4 iulie 1826 — la fix cincizeci de ani de la adoptarea Declarației de Independență. Legendele spun că ultimele cuvinte ale lui Adams au fost: «Thomas Jefferson mai trăiește» — fără să știe că prietenul și rivalul său murise cu câteva ore mai devreme.

Pericle s-a născut în jurul anului 495 î.Hr. la Atena, dintr-o familie aristocratică de prim rang — tatăl său Xanthippos era om politic și erou de război, iar mama sa Agariste provenea din puternica familie Alcmeonidă. A condus Atena în perioada de aur a democrației ateniene, aproximativ între 460 și 429 î.Hr., finanțând construcția Partenonului și a celorlalte monumente de pe Acropola — opere care au definit civilizația occidentală. A extins participarea politică a cetățenilor de rând, introducând plata pentru funcțiile publice și pentru jurați, și a transformat Liga de la Delos într-un imperiu atenian prosper, chiar dacă controversat. Filosof și orator desăvârșit, a frecventat cercul lui Anaxagoras și a fost admirat pentru calmul, cumpătarea și demnitatea sa legendară. A murit în 429 î.Hr. de ciuma care a devastat Atena în primii ani ai Războiului Peloponesiac, lăsând în urmă o cetate transformată pentru totdeauna.

Se spune că dușmanii lui Pericle îl atacau cu pietre pe stradă, iar el continua să-și vadă de treabă în liniște; seara, sclavul său purta o torță până acasă la cel care aruncase cu pietre, în semn de bună-cuviință.

Marcus Tullius Cicero s-a născut la 3 ianuarie 106 î.Hr. în Arpinum, dintr-o familie de cavaleri provinciali, și a ajuns prin talent și perseverență la cele mai înalte demnități ale Romei. Avocat de strălucire fără egal, filosof și om de stat, a ocupat toate magistraturile republicane, culminând cu consulatul în 63 î.Hr., când a demascat și zdrobit conjurația lui Catilina, salvând — după propria-i convingere — Republica. Adversar fervent al lui Marc Antoniu, a plătit cu viața această curaj: executat la ordinul Triumvirilor la 7 decembrie 43 î.Hr., mâinile și capul i-au fost expuse pe tribuna din Forumul Roman. Moștenirea sa literară — discursurile, tratatele filosofice și corespondența — a influențat profund retorica, filosofia politică și proza latină a tuturor epocilor următoare.

O tempora, o mores!

Cicero a fost primul roman dintr-o familie fără tradiție senatorială (homo novus) care a ajuns consul fără a fi susținut de un neam aristocratic — un ascens uimitor bazat exclusiv pe elocvența și inteligența sa.

Thomas More s-a născut la 7 februarie 1478 în Londra, fiul unui eminent jurist, și a primit o formare umanistă excepțională, devenind prieten apropiat al lui Erasmus din Rotterdam. Jurist, om de stat și scriitor, a servit cu strălucire la curtea lui Henric al VIII-lea, ajungând Lord Cancelar al Angliei în 1529 — cea mai înaltă funcție judiciară a regatului. A refuzat să recunoască divorțul regelui de Ecaterina de Aragon și să depună jurământul prin care Henric se proclama Cap Suprem al Bisericii Angliei, act de conștiință care l-a costat capul: a fost decapitat la 6 iulie 1535 în Tower of London. Autorul Utopiei (1516), prima descriere literară a unei societăți ideale, a fost canonizat de Biserica Catolică în 1935 și proclamat de Ioan Paul al II-lea patron al oamenilor de stat și al politicienilor în anul 2000.

I die the King's good servant, and God's first.

Pe eșafodul execuției, More și-a dat barba la o parte cu o mică glumă, spunând că aceasta nu comisese nici o trădare — un ultim act de umor în fața morții, mărturisit de mai mulți martori contemporani.

Simón Bolívar s-a născut la 24 iulie 1783 în Caracas, într-una dintre cele mai bogate familii creole din Venezuela, și a rămas orfan de ambii părinți înainte de a împlini zece ani. Educat în Europa, unde a absorbit ideile Iluminismului și a asistat la ascensiunea lui Napoleon, s-a întors în America cu o viziune grandioasă: eliberarea continentului de sub dominația colonială spaniolă. Prin campanii militare de o îndrăzneală extraordinară — inclusiv traversarea Anzilor cu o armată de 2.500 de oameni în 1819 — a eliberat Venezuela, Colombia, Ecuador, Peru și Bolivia, ultima țară primind chiar numele său. «El Libertador», cum a fost supranumit, a visat o Americă Latină unită, dar a văzut în ultimii ani cum republicile pe care le fondase se sfâșiau în rivalități și războaie civile. Bolnav de tuberculoză și dezamăgit profund, s-a stins din viață la 17 decembrie 1830 în Santa Marta, Colombia, la numai patruzeci și șapte de ani.

Bolívar a refuzat să devină monarh, deși i s-a oferit coroana în mai multe rânduri; la finalul vieții sale, a spus că a arat în mare — metaforă pentru zădărnicia eforturilor de a uni un continent sfâșiat de interese fragmentare.

Gheorghe Tattarescu s-a născut la 10 octombrie 1820 la Focșani, într-o familie modestă, și a deprins primele taine ale meșteșugului de la unchiul său, zugravul de biserici Nicolae Teodorescu, la Buzău. Cu sprijinul episcopului Chesarie a plecat să studieze la Roma, la Accademia di San Luca, de unde s-a întors pătruns de spiritul neoclasicismului italian, pe care l-a sădit apoi în arta românească. A pictat neobosit fresce și icoane în zeci de biserici din Țara Românească, printre care catedrala din Buzău și numeroase lăcașuri bucureștene, îmbinând rigoarea academică cu o duioșie senină. Alături de Carol Popp de Szathmári și de alți dascăli, a fost printre întemeietorii Școlii de Belle-Arte din București, deschisă în 1864, punând astfel temelie învățământului artistic modern. Pătruns de idealurile pașoptiste, a lăsat și lucrări cu tâlc patriotic, precum alegoria „Deșteptarea României”. S-a stins la București la 24 octombrie 1894, lăsând în urmă o operă bisericească și laică de o statornică seninătate.

A fost unul dintre cei doi profesori-fondatori ai Școlii de Belle-Arte din București în 1864, alături de Theodor Aman, contribuind la formarea primei generații de pictori români moderni.

Sava Henția s-a născut la 20 februarie 1848 în satul Sebeșel, din ținutul Sebeșului, în Transilvania, într-o familie de țărani români. Talentul său timpuriu i-a deschis calea spre Școala de Belle-Arte din București, unde a studiat cu Theodor Aman, iar apoi, ca unul dintre primii bursieri români, și-a desăvârșit studiile la Paris. S-a remarcat ca pictor de compoziții istorice, portrete și scene de gen, dar și ca ilustrator, semnând ilustrații pentru ediții din opera unor scriitori români. În timpul Războiului de Independență din 1877–1878 a însoțit armata română, realizând schițe și lucrări inspirate de acele zile, mărturii prețioase ale epocii. Arta sa, îngrijită și limpede, poartă amprenta școlii academice pariziene. S-a stins la București în anul 1904, lăsând o operă legată strâns de istoria și viața neamului său.

Corneliu Baba s-a născut la 18 noiembrie 1906 la Craiova, fiu al pictorului Gheorghe Baba, de la care a moștenit dragostea pentru culoare și meșteșug. Și-a făcut studiile la Belle-Arte, legându-se de orașul Timișoara și mai apoi de Iași, unde a predat, înainte de a se stabili ca profesor la Institutul de Arte Plastice din București. Maestru al portretului și al compoziției, a lucrat în tradiția marilor clasici precum Rembrandt, Goya și Tițian, cu o materie picturală densă și grave acorduri de întuneric și lumină. Din mâna sa au ieșit cicluri celebre — țăranii, „Regele nebun”, arlechinii, odihna — în care se citește o meditație asupra demnității și suferinței omului. Recunoscut atât în țară, cât și peste hotare, a fost ales membru al mai multor academii de artă. S-a stins la București la 28 decembrie 1997, lăsând una dintre cele mai puternice și mai grave opere ale picturii românești.

Ion Țuculescu s-a născut la 19 mai 1910 la Craiova, într-o vreme și un loc care aveau să-i hrănească deopotrivă pasiunea pentru știință și pentru culoare. A urmat studii strălucite de medicină și științe naturale la București, devenind medic și cercetător, dar toată viața a pictat cu o ardere neostoită, ca dintr-o chemare lăuntrică. În prima parte a operei sale a zugrăvit peisaje și naturi statice de o vibrație colorată aparte, pentru ca în ultimii ani să ajungă la un limbaj propriu, expresionist și aproape totemic, inspirat de motivele covoarelor și scoarțelor oltenești. Ochii-simbol și semnele arhaice care-i străbat pânzele târzii au făcut din el un creator singular, greu de așezat într-o școală. S-a stins la București la 27 iulie 1962, iar adevărata sa recunoaștere a venit postum, odată cu marile expoziții care i-au dezvăluit forța. Astăzi este socotit unul dintre cei mai originali pictori români ai secolului XX.

Nicolae Dărăscu s-a născut la 18 februarie 1883 la Giurgiu, pe malul Dunării, fluviul și apele avându-și un loc statornic în arta sa de mai târziu. Și-a făcut studiile la București, apoi la Paris, unde a intrat în atingere cu impresionismul și cu curentele înnoitoare ale vremii, ale căror lecții de lumină și culoare le-a împletit cu propria sensibilitate. Colorist strălucit, a fost cucerit de lumina Veneției, de pitorescul Balcicului și de peisajele litoralului, cărora le-a dat o vibrație caldă și limpede. A participat, ca și alți artiști, la efortul de front din anii Primului Război Mondial, lăsând și lucrări legate de acele încercări. Peisajele sale, scăldate în soare și reflexe de apă, l-au așezat printre marii coloriști ai picturii românești. S-a stins la București în anul 1959, lăsând o operă senină, închinată luminii și frumuseții firii.

S-a născut la 1 martie 1837 în satul Humulești, ținutul Neamțului, într-o familie de gospodari așezați. A urmat școala din sat și seminarul, ajungând diacon, apoi învățător, dar firea sa slobodă și necazurile vieții l-au îndepărtat de cele bisericești. Prietenia legată cu Mihai Eminescu la Iași i-a deschis calea către scris, iar din amintirea copilăriei sale a izvorât o operă de o prospețime rară în literatura română. „Amintiri din copilărie” și basmele precum „Povestea lui Harap-Alb”, „Capra cu trei iezi” ori „Dănilă Prepeleac” au așezat graiul viu al satului moldovenesc în inima limbii literare. A trecut la cele veșnice la 31 decembrie 1889, la Iași, lăsând în urmă un glas care încă povestește.

Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei.

Data nașterii sale nu este pe deplin sigură; „1 martie 1837” este data devenită tradițională, întrucât registrele vremii lăsau loc de nesiguranță.

S-a născut la 20 septembrie 1866 în satul Hordou, din ținutul Năsăudului, ca fiu de preot, al optulea copil dintr-o familie numeroasă. A crescut în lumea satului transilvănean, ale cărui datini, munci și bucurii aveau să-i hrănească toată poezia. Chemat la Sibiu, apoi la București de Titu Maiorescu, a devenit glasul liric al țăranului român prin volumul „Balade și idile” (1893) și prin poezii rămase în sufletul multor generații, precum „Nunta Zamfirei” și „Moartea lui Fulger”. A tălmăcit în românește „Divina Comedie” a lui Dante, muncă de o viață, și a cântat deșteptarea neamului în versuri ca acelea din „Noi vrem pământ”. Lovit de moartea fiului său și de povara anilor, s-a stins la 9 mai 1918, la București.

A tradus integral „Divina Comedie” a lui Dante Alighieri în limba română, o osteneală întinsă pe mai bine de un deceniu.

S-a născut la 5 decembrie 1803 (stil vechi: 23 noiembrie) în moșia Ovstug, din gubernia Oriol, într-o familie nobilă rusă. Și-a petrecut o bună parte a vieții în slujba diplomatică, la München și în alte capitale europene, ceea ce l-a apropiat de spiritul romantismului german. Poezia sa, scrisă adesea în răgazul îndeletnicirilor oficiale, atinge cu o rară delicatețe tainele firii, ale iubirii și ale sufletului omenesc, în miniaturi filosofice de o adâncime tăcută. Versuri ca „Silentium!” ori „Умом Россию не понять” („Rusia nu se poate cuprinde cu mintea”) au rămas printre cele mai iubite ale liricii ruse. S-a stins la 15 iulie 1873 (stil vechi: 27 iulie) la Țarskoe Selo, lăsând o operă puțină ca întindere, dar de neasemuită strălucire.

Умом Россию не понять — Rusia nu se poate cuprinde cu mintea.