Oameni

Bazil Assan a fost printre pionierii filmului documentar de călătorie din România, aducând din expedițiile sale imagini în mișcare pe care le prezenta în conferințe publice, la începuturile cinematografului.

S-a născut la 20 august 1864 la Florica (astăzi Ștefănești, județul Argeș), fiu al marelui om de stat Ion C. Brătianu. Format ca inginer la Paris, a intrat curând în viața politică și a devenit lider al Partidului Național Liberal, ocupând de mai multe ori funcția de prim-ministru. El a condus România în anii grei ai Primului Război Mondial și a fost artizanul politic al Marii Uniri de la 1918, ținând cârma statului în vremuri de cumpănă. A reprezentat România la Conferința de Pace de la Paris, unde a apărat cu dârzenie interesele naționale. S-a stins din viață la 24 noiembrie 1927, la București, lăsând în urmă imaginea unui conducător tenace și clarvăzător.

Moșia de la Florica a devenit un adevărat centru al vieții politice liberale, iar familia Brătianu a dat României mai mulți prim-miniștri de-a lungul a trei generații.

S-a născut la 25 octombrie 1858 la Ploiești, într-o familie de negustori, și a urmat studii de drept la Paris. Înzestrat cu un talent oratoric ieșit din comun, a devenit una dintre cele mai strălucite voci ale parlamentului românesc și întemeietor al Partidului Conservator-Democrat. Ca ministru și apoi ca prim-ministru, a promovat cu energie alianțele externe care au sprijinit cauza unității naționale, fiind un neobosit diplomat al Antantei. A fost o vreme ministru de externe, apărând drepturile României la masa tratativelor de după război. S-a stins la 21 iunie 1922, la Roma, răpus de o boală, la scurtă vreme după ce ajunsese în fruntea guvernului.

Era supranumit „Take cel cu gura de aur” pentru elocința sa; se spunea că discursurile lui puteau întoarce voturile unei întregi camere.

S-a născut la 4 martie 1882 la Craiova și a devenit, încă de tânăr, unul dintre cei mai străluciți juriști ai țării, profesor de drept și ministru de finanțe. Ca diplomat, a reprezentat România la Liga Națiunilor, unde s-a impus prin inteligență și principii, fiind ales de două ori, în 1930 și 1931, președinte al Adunării Generale — o cinste rară pentru un reprezentant al unei țări mici. Ca ministru de externe, a militat neobosit pentru securitatea colectivă și pentru pacea prin drept, nu prin forță. Îndepărtat din funcție în 1936, a plecat în exil. S-a stins la 17 martie 1941, la Cannes, departe de țară, dar cu inima întoarsă spre ea.

A cerut prin testament ca osemintele sale să fie aduse în țară; dorința i-a fost împlinită abia în 1992, când rămășițele i-au fost depuse la Biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului.

S-a născut la 8 ianuarie 1873 la Bădăcin, în Sălajul aflat pe atunci sub stăpânire austro-ungară, într-o familie de intelectuali ardeleni. Jurist și om politic, a fost unul dintre fruntașii mișcării naționale a românilor din Transilvania și a jucat un rol de seamă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Lider al Partidului Național Țărănesc, a fost de mai multe ori prim-ministru și a rămas în conștiința publică drept un simbol al integrității și al fidelității față de principii. După instaurarea regimului comunist, a fost judecat într-un proces înscenat și condamnat. A murit la 5 februarie 1953 în temnița de la Sighet, purtându-și demnitatea până la capăt.

A refuzat de-a lungul vieții orice compromis care i-ar fi adus putere cu prețul principiilor, motiv pentru care contemporanii îl numeau „sfinxul de la Bădăcin”.

Ionel este numele familiar sub care a fost cunoscut Ion I. C. Brătianu, născut la 20 august 1864 la Florica (Ștefănești, Argeș). Inginer de formație și lider al Partidului Național Liberal, a fost de mai multe ori prim-ministru al României. A condus țara în timpul Primului Război Mondial și a fost unul dintre principalii artizani ai desăvârșirii unității naționale la 1918. În 1919–1920 a reprezentat România la Conferința de Pace de la Paris, unde a susținut cu fermitate drepturile țării, refuzând să semneze tratate pe care le socotea nedrepte pentru statul român. S-a stins la 24 noiembrie 1927, la București.

La Conferința de Pace de la Paris a demisionat din fruntea guvernului în semn de protest față de tratamentul aplicat României, considerând inacceptabile unele clauze impuse.

S-a născut la 10 martie 1833 la Miclăușeni, în Moldova, într-o veche familie boierească, și a studiat în universitățile germane. Om politic și cărturar, a fost unul dintre organizatorii vieții de stat moderne a României, implicat de timpuriu în lucrările Unirii Principatelor și în constituirea instituțiilor țării. Lider al Partidului Național Liberal după Ion C. Brătianu, a ocupat de mai multe ori funcția de prim-ministru și a slujit ca ministru în numeroase guverne. A fost, totodată, un neobosit om de cultură, secretar general și apoi președinte al Academiei Române, îngrijind ediții de documente istorice. S-a stins la 21 octombrie 1914, la București.

A fost un pasionat colecționar de documente și izvoare istorice, contribuind la publicarea unor colecții fundamentale pentru cercetarea trecutului românesc.

S-a născut în anul 1654, în familia boierilor Brâncoveni, și a ajuns domn al Țării Românești în 1688, domnind vreme de un sfert de veac. Domnia sa a fost o epocă de strălucire culturală: a ctitorit biserici și palate, a sprijinit tiparul și a dat naștere unui stil artistic ce-i poartă numele, „stilul brâncovenesc”. Diplomat abil, a păstrat vreme îndelungată pacea între marile imperii care înconjurau țara. Căzut în dizgrația Porții, a fost mazilit și dus la Constantinopol împreună cu cei patru fii ai săi. La 15 august 1714 a fost martirizat, refuzând să-și lepede credința creștină; Biserica Ortodoxă l-a trecut, împreună cu fiii și sfetnicul Ianache, în rândul sfinților.

Tradiția spune că, văzându-și fiii uciși unul câte unul înaintea sa, i-a îmbărbătat să rămână statornici în credință; Biserica îi prăznuiește la 16 august ca Sfinții Martiri Brâncoveni.

S-a născut în jurul anului 1433 și a urcat pe tronul Moldovei în 1457, domnind aproape jumătate de veac, cea mai lungă domnie din istoria țării. A fost un neîntrecut conducător de oști, purtând numeroase războaie pentru apărarea Moldovei, între care răsunătoarea biruință de la Vaslui (Podul Înalt) din 1475 împotriva unei mari armate otomane. Bun cârmuitor și om credincios, a ctitorit numeroase biserici și mănăstiri, ca mulțumire adusă lui Dumnezeu după fiecare izbândă. Papa l-ar fi numit „atlet al lui Hristos” pentru statornicia sa în apărarea creștinătății. S-a stins la 2 iulie 1504 și a fost înmormântat la Mănăstirea Putna, ctitoria sa; Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat sub numele de Ștefan cel Mare și Sfânt.

Se spune că, după fiecare bătălie câștigată, ridica o biserică; tradiția îi atribuie ctitorirea a numeroase lăcașuri, între care mănăstirile Putna, Voroneț și Neamț.

S-a născut în jurul anului 1355 și a domnit peste Țara Românească din 1386 până la moarte, fiind unul dintre cei mai însemnați domni ai evului mediu românesc. Sub cârmuirea sa, țara a atins cea mai mare întindere, iar el a purtat titulatura ce cuprindea stăpânirea „de la munte până la marea cea mare”. Diplomat prevăzător și oștean viteaz, a încheiat alianțe cu regele Poloniei și cu domnii creștini vecini pentru a face față expansiunii otomane. A luat parte la lupta de la Rovine împotriva sultanului Baiazid, iar tradiția îl leagă și de bătălia de la Nicopole din 1396. S-a stins la 31 ianuarie 1418 și a fost înmormântat la Mănăstirea Cozia, ctitoria sa de pe malul Oltului.

Cronicarul otoman l-a numit „cel mai viteaz și mai ager dintre principii creștini”, o mărturie rară de prețuire venită din tabăra adversă.

S-a născut în anul 1558 și a ajuns domn al Țării Românești în 1593, într-o vreme de mari primejdii pentru popoarele creștine din sud-estul Europei. S-a ridicat cu arma împotriva stăpânirii otomane, repurtând biruințe răsunătoare precum cea de la Călugăreni din 1595. În anul 1600 a înfăptuit, pentru scurtă vreme, unirea sub o singură cârmuire a Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei — faptă rămasă ca simbol și îndemn pentru veacurile ce aveau să vină. Uneltirile potrivnicilor i-au surpat însă repede stăpânirea. A fost ucis mișelește la 9 august 1601, pe Câmpia Turzii, din porunca generalului Basta.

Unirea din 1600 a fost efemeră și nu a avut, în epocă, un program de unitate națională în sensul modern; ea a căpătat însă o puternică valoare de simbol pentru generațiile de mai târziu.

S-a născut la 30 noiembrie 1874 la Palatul Blenheim, în Anglia, într-o veche familie aristocratică. A urmat o îndelungată carieră politică și militară, ocupând numeroase funcții ministeriale înainte de a deveni prim-ministru al Marii Britanii în 1940, în ceasul cel mai întunecat al celui de-al Doilea Război Mondial. Prin dârzenia sa și prin discursurile-i vibrante, a întărit voința de rezistență a poporului britanic împotriva Germaniei naziste. A fost și un scriitor de seamă, distins în 1953 cu Premiul Nobel pentru Literatură. S-a stins la 24 ianuarie 1965, la Londra, fiind cinstit cu funeralii de stat, onoare rareori acordată unui om care nu fusese suveran.

Nu voi avea de oferit decât sânge, trudă, lacrimi și sudoare.

A primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1953, îndeosebi pentru operele sale istorice și biografice și pentru elocința discursurilor sale.

S-a născut la 12 februarie 1809 într-o colibă de bârne din Kentucky, într-o familie săracă, și s-a ridicat prin muncă și învățătură de unul singur până la cele mai înalte trepte. Avocat și om politic, a fost ales în 1860 al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite. Cârmuirea sa a coincis cu Războiul Civil, în care s-a străduit să păstreze unitatea Uniunii; prin Proclamația de Emancipare din 1863 a pus temelia abolirii sclaviei. Reales în 1864, a rămas în memoria neamului său ca un simbol al integrității morale și al milei. A fost împușcat la 14 aprilie 1865 la Washington și s-a stins a doua zi dimineața, la 15 aprilie 1865.

Guvernare a poporului, prin popor și pentru popor.

Discursul de la Gettysburg, unul dintre cele mai vestite din istorie, a durat doar câteva minute și a cuprins mai puțin de trei sute de cuvinte.

S-a născut la 7 martie 1850 la Hodonín, în Moravia, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar, într-o familie de condiție modestă. A devenit profesor de filosofie și un gânditor respectat, îmbinând reflecția academică cu angajamentul public în apărarea adevărului și a dreptății. În anii Primului Război Mondial a militat, din exil, pentru independența cehilor și slovacilor, iar în 1918 a fost ales primul președinte al noii Cehoslovacii. A cârmuit noul stat cu spirit democratic vreme de aproape două decenii, câștigând prețuirea concetățenilor săi ca „președinte-eliberator”. S-a retras din funcție în 1935 și s-a stins la 14 septembrie 1937, la Lány.

Al doilea său nume, Garrigue, era numele de familie al soției sale americane, Charlotte, pe care l-a adăugat propriului nume în semn de prețuire și parteneriat.

S-a născut la 17 ianuarie 1706 la Boston, într-o familie numeroasă și cu mijloace puține, fiind unul dintre cei șaptesprezece copii ai tatălui său. Om cu multe daruri, a fost tipograf, gazetar, inventator, savant și om de stat, întruchipând înțelepciunea practică și hărnicia. A stat printre părinții fondatori ai Statelor Unite, punându-și semnătura pe Declarația de Independență, iar ca diplomat la Paris a obținut sprijinul Franței, hotărâtor pentru izbânda coloniilor. Cercetările sale asupra electricității, între care faimosul experiment cu zmeul, i-au adus faimă în întreaga lume. S-a stins la 17 aprilie 1790 la Philadelphia, plâns de un întreg popor.