Oameni

O investiție în cunoaștere aduce cea mai bună dobândă.

A refuzat să-și breveteze invențiile — între care soba Franklin și lentilele bifocale — socotind că roadele minții trebuie dăruite spre folosul tuturor.

S-a născut la 24 august 1759 la Hull, în Anglia, într-o familie înstărită de negustori. A intrat de tânăr în Camera Comunelor, iar după o profundă convertire la credința creștină evanghelică și-a dedicat viața luptei împotriva comerțului cu sclavi. Vreme de aproape două decenii a adus neîncetat propuneri de lege în Parlament, până când, în 1807, comerțul cu sclavi a fost abolit în Imperiul Britanic. A continuat apoi să militeze pentru desființarea deplină a sclaviei și pentru reforme morale și sociale. A murit la 29 iulie 1833, la Londra, la doar trei zile după ce a aflat că Parlamentul votase legea care abolea sclavia în întregul Imperiu.

You may choose to look the other way but you can never say again that you did not know.

A murit în iulie 1833, la doar câteva zile după votul decisiv pentru abolirea sclaviei; a fost înmormântat în Westminster Abbey, aproape de prietenul său William Pitt cel Tânăr.

S-a născut la 29 iulie 1905 la Jönköping, în Suedia, fiu al unui prim-ministru suedez. Format ca economist și jurist, a intrat în administrația și diplomația suedeză, iar în 1953 a devenit al doilea Secretar General al Organizației Națiunilor Unite. A condus ONU cu discreție și fermitate, contribuind la instituirea forțelor de menținere a păcii și mediind în crize precum cea din Suez și cea din Congo. Om de adâncă viață interioară, a lăsat un jurnal spiritual publicat postum sub titlul „Însemnări” (Vägmärken). A murit la 18 septembrie 1961, într-un accident de avion lângă Ndola, în actuala Zambie, în timp ce încerca să medieze conflictul din Congo. I s-a acordat postum Premiul Nobel pentru Pace în același an.

For all that has been — Thanks. For all that shall be — Yes.

Este singura persoană căreia i s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace postum; jurnalul său spiritual a fost descoperit și publicat abia după moartea sa.

S-a născut la 3 mai 1898 la Kiev, în Imperiul Rus (astăzi Ucraina), într-o familie evreiască care a emigrat în Statele Unite, la Milwaukee. Sionistă convinsă din tinerețe, a emigrat în Palestina mandatară în 1921 și s-a implicat în mișcarea muncitorească și în întemeierea statului Israel, fiind una dintre semnatarele Declarației de Independență din 1948. A ocupat funcțiile de ministru al Muncii și ministru de Externe, iar în 1969 a devenit prim-ministru al Israelului, una dintre primele femei conducătoare de stat din lume. Mandatul său a fost marcat de Războiul de Yom Kippur din 1973, în urma căruia a demisionat în 1974. A murit la 8 decembrie 1978, la Ierusalim.

We can forgive the Arabs for killing our children. We cannot forgive them for forcing us to kill their children.

A copilărit la Milwaukee, în Statele Unite, și a lucrat ca învățătoare înainte de a emigra în Palestina; David Ben-Gurion ar fi numit-o „singurul bărbat” din guvernul său — o remarcă mult discutată de atunci.

S-a născut în 1881 la Salonic, pe atunci parte a Imperiului Otoman (astăzi în Grecia), sub numele Mustafa Kemal. Ofițer de carieră, s-a remarcat în Primul Război Mondial, îndeosebi în apărarea de la Gallipoli. După înfrângerea Imperiului Otoman a condus mișcarea națională turcă în Războiul de Independență, iar în 1923 a proclamat Republica Turcia, devenind primul ei președinte. A inițiat reforme profunde care au modernizat și secularizat statul: adoptarea alfabetului latin, separarea religiei de stat, drepturi civile pentru femei și reforma învățământului. Marea Adunare Națională i-a acordat în 1934 numele de Atatürk, „Părintele turcilor”. A murit la 10 noiembrie 1938, la Istanbul.

Yurtta sulh, cihanda sulh. (Pace în țară, pace în lume.)

Numele „Atatürk” (Părintele turcilor) i-a fost acordat prin lege în 1934, iar aceeași lege interzicea oricui altcuiva să poarte acest nume de familie.

S-a născut la 24 mai 1870 lângă Malmesbury, în Colonia Capului (astăzi Africa de Sud), într-o familie de fermieri afrikaneri. A studiat dreptul la Cambridge, iar apoi a luptat ca general de comando în Războiul cu burii împotriva Marii Britanii. Devenit ulterior un promotor al reconcilierii, a fost de două ori prim-ministru al Uniunii Sud-Africane și a jucat un rol important pe scena internațională, contribuind la întemeierea Ligii Națiunilor, iar mai târziu la redactarea preambulului Cartei Organizației Națiunilor Unite. A fost singura persoană care a semnat tratatele de pace la finalul ambelor războaie mondiale. A murit la 11 septembrie 1950, la ferma sa de la Doornkloof, lângă Pretoria.

A contribuit la redactarea preambulului Cartei ONU și a fost singura persoană care a semnat actele de pace ce au încheiat atât Primul, cât și al Doilea Război Mondial.

S-a născut în jurul anului 1431, se crede la Sighișoara, fiu al lui Vlad Dracul, domn al Țării Românești și cavaler al Ordinului Dragonului. În tinerețe a fost ostatic la curtea otomană, experiență care i-a modelat firea neînduplecată și cunoașterea adversarului. A domnit cu întreruperi între 1448 și 1476, impunând o ordine aspră și o dreptate temută, ce i-au adus renumele de conducător necruțător. Momentul său definitoriu a fost campania din iarna 1461–1462 împotriva Imperiului Otoman, culminând cu îndrăznețul atac de noapte asupra taberei sultanului Mahomed al II-lea. A pierit în luptă spre sfârșitul anului 1476, în împrejurări rămase incerte, dar a intrat în memoria neamului ca apărător dârz al țării sale.

Numele „Drăculea” provine de la tatăl său, Vlad Dracul, membru al Ordinului Dragonului (în latină „draco”), înființat pentru apărarea creștinătății.

Iancu de Hunedoara s-a născut în jurul anului 1406, într-o familie de origine română din Transilvania, ridicându-se prin merite militare până la cele mai înalte demnități ale regatului. A ajuns voievod al Transilvaniei și, din 1446, guvernator (regent) al Ungariei, dedicându-și viața luptei împotriva expansiunii otomane. A purtat numeroase campanii, cu victorii și înfrângeri, între care grea a fost cea de la Varna (1444) și de la Kosovo (1448). Momentul său de glorie a fost apărarea Belgradului în iulie 1456, unde, alături de călugărul Ioan de Capistrano, a zdrobit asediul sultanului Mahomed al II-lea. A murit la scurt timp după această biruință, la 11 august 1456, răpus de ciumă în tabăra de la Zemun, lăsând moștenire un fiu care avea să devină regele Matia Corvin.

În amintirea victoriei de la Belgrad, papa Calixt al III-lea a rânduit tragerea clopotelor la amiază în toată creștinătatea, obicei păstrat până azi.

Avram Iancu s-a născut la 1824 în satul Vidra de Sus din Munții Apuseni, într-o familie de moți, și a studiat dreptul la Cluj. La izbucnirea Revoluției de la 1848, a devenit conducătorul românilor transilvăneni, adunând sub arme moții din munți pentru apărarea drepturilor naționale. În fruntea oștilor țărănești a purtat lupte îndârjite în anii 1848–1849, ținând piept trupelor revoluționare maghiare în inima Apusenilor. Numit de popor „Crăișorul Munților”, a rămas simbol al demnității și al luptei pentru libertate. Dezamăgit de făgăduielile neîmplinite ale Vienei, a trăit ultimii ani în retragere și suferință, stingându-se la 1872 lângă Baia de Criș.

Prin testament, Avram Iancu a lăsat averea sa pentru sprijinirea învățământului românesc din Transilvania, dorind ca neamul să se ridice prin cultură.

Constantin Prezan s-a născut la 27 ianuarie 1861 în comuna Sturzeni (Butimanu), în ținutul Dâmboviței, urmând cariera armelor și pregătirea de inginer militar. A urcat treptele ierarhiei, iar în Primul Război Mondial a fost numit șef al Marelui Cartier General al Armatei Române. Sub conducerea sa a fost condusă campania din 1917, când armata română a repurtat marile victorii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, oprind ofensiva Puterilor Centrale pe frontul din Moldova. Pentru meritele sale a fost înălțat la demnitatea de mareșal al României. S-a stins la 27 august 1943, la conacul său de la Schinetea, în Moldova.

În refacerea armatei române din 1917 și în planificarea campaniei, mareșalul Prezan a fost secondat de tânărul ofițer Ion Antonescu, viitor conducător al statului.

Alexandru Averescu s-a născut la 3 aprilie 1859 la Ozeni (Babele), în sudul Basarabiei, și s-a format în armată pornind de la treptele modeste ale carierei militare. A luat parte la Războiul de Independență din 1877–1878, apoi a devenit ofițer de stat major și, ulterior, ministru de război. În Primul Război Mondial a comandat Armata a 2-a, având un rol de seamă în bătălia de la Mărăști din vara anului 1917, cea dintâi mare ofensivă victorioasă a armatei române. Pentru faptele sale a fost înaintat la gradul de mareșal, iar popularitatea sa l-a purtat de trei ori în fruntea guvernului României. S-a stins la 2 octombrie 1938 la București.

Popularitatea sa în rândul soldaților și țăranilor a dat naștere, după război, unui adevărat „mit Averescu”, care a stat la temelia partidului său politic.

Eremia Grigorescu s-a născut la 28 februarie 1863 în comuna Târgu Bujor din ținutul Covurluiului, distingându-se de tânăr prin înclinația spre studiu, îndeosebi spre artilerie. A urcat în ierarhia militară ca ofițer instruit și profesor la școala de ofițeri, dovedindu-se un comandant priceput. Momentul său definitoriu a fost vara anului 1917, când, în fruntea Armatei 1, a condus apărarea de la Mărășești, oprind ofensiva germană menită să scoată România din război. Numele său a rămas legat de deviza rezistenței românești, „Pe aici nu se trece!”. A murit la 21 iulie 1919, răpus de o boală molipsitoare, la puțină vreme după ce văzuse înfăptuită întregirea țării.

Deviza „Pe aici nu se trece!” a devenit simbolul rezistenței de la Mărășești din vara anului 1917, ecou al eroismului soldaților români.

Gheorghe Magheru s-a născut în anul 1802 în Oltenia, într-o familie de mici boieri, și s-a afirmat de tânăr în luptele pentru libertate. A luat parte la mișcarea lui Tudor Vladimirescu din 1821, iar mai târziu a devenit una dintre căpeteniile Revoluției de la 1848 din Țara Românească. Ca general al oștirii revoluționare, a organizat tabăra înarmată de la Râureni, lângă Râmnicu Vâlcea, menită să apere câștigurile revoluției. Silit de împrejurările politice să nu dea lupta și să ia calea pribegiei, a rămas totuși un simbol al idealurilor pașoptiste. S-a stins la 1880, după o viață închinată luptei pentru dreptate și înnoire.

Tabăra de la Râureni, adunată de Magheru în 1848, a fost cea dintâi încercare de organizare a unei oștiri naționale moderne în Țara Românească.