Oameni

Se spune că Alexandru dormea cu un exemplar din „Iliada” lui Homer sub pernă, socotindu-l îndreptar al vitejiei; anecdota este consemnată de Plutarh.

Gaius Iulius Cezar s-a născut la 12 sau 13 iulie 100 î.Hr. la Roma, dintr-o veche familie patriciană. S-a ridicat prin talent politic și militar, ajungând consul și apoi guvernator al Galiei, unde, în campaniile dintre 58 și 51 î.Hr., a cucerit vaste teritorii și a scris despre ele în celebrele sale „Comentarii”. Trecând Rubiconul în anul 49 î.Hr., a dezlănțuit războiul civil din care a ieșit stăpân neîncetat al Romei, dobândind demnitatea de dictator. A reformat calendarul și statul, dar puterea sa a stârnit temeri în rândul senatorilor. A fost ucis prin înjunghiere la idele lui martie, 15 martie 44 î.Hr., în plin Senat, doborât de mâinile foștilor săi apropiați.

Zarul a fost aruncat.

Din numele său s-au tras titlurile imperiale „caesar”, „kaiser” și „țar”, purtate secole de-a rândul de conducătorii Europei.

Publius Cornelius Scipio, supranumit Africanul, s-a născut în jurul anului 236 î.Hr., dintr-o ilustră familie romană care a dat Republicii mulți comandanți. A cunoscut de tânăr grozăviile războiului cu Cartagina, luptând încă din vremea marilor înfrângeri suferite de Roma în fața lui Hannibal. Dovedindu-se un strateg strălucit, a cucerit stăpânirile cartagineze din Spania, apoi a purtat războiul pe pământ african. Momentul său de glorie a fost bătălia de la Zama, din anul 202 î.Hr., unde l-a înfrânt pe însuși Hannibal, punând capăt celui de-al Doilea Război Punic. Retras din viața publică în urma disputelor politice, s-a stins în jurul anului 183 î.Hr. la Liternum, în Campania, departe de cetatea pe care o slujise.

Se povestește că, mâhnit de nerecunoștința romanilor, Scipio ar fi cerut să nu fie îngropat la Roma, ci pe pământul unde se retrăsese.

Hannibal Barca s-a născut în anul 247 î.Hr. la Cartagina, fiu al generalului Hamilcar Barca, care, se spune, l-a pus de copil să jure ură veșnică Romei. Ajuns comandant al oștirilor cartagineze din Spania, a dezlănțuit al Doilea Război Punic, săvârșind fapta rămasă legendară: trecerea Alpilor cu oastea și elefanții de război, în anul 218 î.Hr. Pe pământul Italiei a repurtat victorii răsunătoare, între care strălucita nimicire a legiunilor romane la Cannae, în 216 î.Hr. Rechemat în Africa, a fost în cele din urmă înfrânt la Zama, în 202 î.Hr., de Scipio Africanul. Urmărit necontenit de dușmănia Romei, a ales să-și ia viața prin otravă în jurul anului 183 î.Hr., spre a nu cădea prizonier.

Bătălia de la Cannae, unde Hannibal și-a învăluit și nimicit adversarul mult mai numeros, este studiată și azi în academiile militare ca model de manevră de încercuire.

S-a născut în jurul anului 1412 în satul Domrémy, în Lorena, fiică de plugar, într-o Franță sfâșiată de Războiul de o Sută de Ani. De copilă a mărturisit că aude glasuri cerești care o îndeamnă să izgonească pe englezi și să-l ducă pe delfin la încoronare. În 1429, îmbrăcată în armură, a spart asediul cetății Orléans și a redat curaj oștirii franceze, iar la 17 iulie același an a stat alături de Carol al VII-lea, uns rege la Reims. Prinsă la Compiègne în 1430 și vândută englezilor, a fost judecată de un tribunal bisericesc la Rouen sub acuzații de erezie. A fost arsă pe rug la 30 mai 1431, strigând numele lui Iisus; peste veacuri a fost reabilitată, iar în 1920 canonizată sfântă a Bisericii Catolice.

La procesul de reabilitare din 1456, purtat la un sfert de veac după moartea ei, sentința care o condamnase a fost declarată nulă și nedreaptă.

S-a născut în 1405 într-o familie de nobili albanezi, fiul lui Gjon Kastrioti, și a fost trimis de tânăr ostatic la curtea sultanului, unde a fost crescut în credința musulmană și a primit numele de Skanderbeg. În 1443, în timpul unei bătălii, a părăsit oastea otomană, s-a întors în Albania, a ridicat steagul cu vultur negru deasupra cetății Krujë și s-a lepădat de islam. Vreme de peste două decenii a apărat munții patriei sale, respingând asediu după asediu și înfrângând armate mult mai numeroase, socotit de papi drept scut al creștinătății. Papa Nicolae al V-lea l-a numit „atlet al lui Hristos” pentru neînduplecata sa rezistență. A murit de friguri la 17 ianuarie 1468, la Lezhë; abia după moartea lui otomanii au putut cuceri deplin Albania.

Se spune că, după moartea sa, otomanii care au cucerit Lezhë și-au făcut amulete din oasele lui, crezând că astfel vor dobândi ceva din vitejia care îi înspăimântase atâția ani.

S-a născut la 24 iunie 1386 la Capestrano, în ținutul Abruzzi din Italia, și a ajuns în tinerețe jurist și guvernator, înainte de a lăsa lumea pentru rasa franciscană. A străbătut Europa ca predicator vestit, chemând popoarele la pocăință și la apărarea credinței în fața primejdiei otomane. La 1456, deja bătrân, a mobilizat mulțimile de cruciați țărani care au venit în ajutorul lui Iancu de Hunedoara la asediul Belgradului. Prin cuvântul său aprins și prin crucea ridicată în mijlocul luptei a însuflețit oastea creștină ce a zdrobit armata sultanului Mahomed al II-lea la 22 iulie 1456. A murit la scurtă vreme, la 23 octombrie 1456, la Ilok, răpus de ciumă; a fost canonizat sfânt în 1690.

Biruința de la Belgrad, la care a contribuit, este legată de tradiția clopotelor de amiază, sunate în amintirea acelei izbânzi a creștinătății.

S-a născut la 29 septembrie 1758 la Burnham Thorpe, în comitatul Norfolk, fiu de pastor, și a intrat în marina regală britanică încă de la doisprezece ani. S-a ridicat prin curaj și pricepere, plătindu-și izbânzile cu trupul: și-a pierdut vederea la un ochi la Calvi și brațul drept la Tenerife. A frânt flota lui Napoleon la Abukir în 1798 și a nimicit flota daneză la Copenhaga în 1801, dobândind faimă de neînvins pe mare. La 21 octombrie 1805, în bătălia de la Trafalgar, a spulberat flotele unite ale Franței și Spaniei, asigurând stăpânirea mărilor pentru Anglia. A fost lovit de un glonț pe puntea corăbiei sale, HMS Victory, și a murit chiar în ceasul biruinței, aflând mai întâi că lupta fusese câștigată.

England expects that every man will do his duty.

Ultimele sale cuvinte sunt de obicei date drept „Thank God I have done my duty” — mulțumire că și-a împlinit datoria până la capăt.

S-a născut în 1769 la Dublin, într-o familie nobilă anglo-irlandeză, și a urcat treptele carierei militare până a devenit unul dintre cei mai iscusiți comandanți ai vremii sale. Și-a dovedit dibăcia în campaniile din India, apoi în îndelungatul Război din Peninsulă, unde i-a alungat pe francezi din Spania și Portugalia. Culmea gloriei sale a venit la 18 iunie 1815, când, alături de prusacii lui Blücher, l-a înfrânt definitiv pe Napoleon la Waterloo, punând capăt stăpânirii acestuia asupra Europei. Sobru și cumpătat, poreclit „Ducele de Fier”, a slujit mai apoi ca prim-ministru al Marii Britanii. A murit la 14 septembrie 1852 la castelul Walmer și a fost înmormântat cu mare cinste în catedrala Sfântul Pavel din Londra.

Despre bătălia de la Waterloo se spune că a numit-o „lucrul cel mai apropiat de care ai putea vedea vreodată” — atât de strânsă fusese cumpăna dintre biruință și înfrângere.

S-a născut la 4 iulie 1807 la Nisa, pe atunci sub stăpânire franceză, și în tinerețe a fost marinar, înainte de a se dărui cu totul luptei pentru libertatea popoarelor. A purtat ani de exil și de arme în America de Sud, dobândind faima de „erou al celor două lumi”, apoi s-a întors să lupte pentru unirea Italiei. În 1860, în fruntea celor „O mie” de voluntari cu cămăși roșii, a debarcat în Sicilia și a cucerit întregul regat al celor Două Sicilii, pe care l-a dăruit regelui Victor Emanuel al II-lea. Prin această faptă a înlesnit făurirea statului italian unit, rămânând simbol al idealului de libertate. A murit la 2 iunie 1882 pe insula Caprera, unde trăise retras în anii din urmă.

Cămașa roșie a devenit prin el simbolul voluntarilor săi; „garibaldienii” în cămăși roșii au rămas o icoană a luptei pentru unitatea Italiei.

S-a născut la 4 februarie 1746 la Mereczowszczyzna, în răsăritul Uniunii polono-lituaniene, și s-a instruit ca inginer militar la Varșovia și în Franța. A trecut oceanul pentru a sluji cauza libertății în Războiul de Independență american, ridicând întărituri vestite, printre care cele de la West Point, și a fost răsplătit cu gradul de general. Întors în patrie, a condus în 1794 marea insurecție poloneză împotriva împărțirii țării sale între puterile vecine, purtând steagul independenței. Rănit și luat prizonier la Maciejowice, a văzut Polonia ștearsă de pe hartă, dar numele lui a rămas simbol al nădejdii neamului polonez. A murit la 15 octombrie 1817 la Solothurn, în Elveția, și a fost cinstit deopotrivă ca erou al Poloniei și al Statelor Unite.

În testamentul său american a lăsat avutul spre a răscumpăra și a da libertate unor oameni ținuți în sclavie — mărturie a crezului său despre libertatea tuturor oamenilor.

S-a născut la 28 aprilie 1545 la Seul, în regatul Coreei, și a intrat târziu în cariera militară, ajungând comandant al flotei de la miazăzi. Când Japonia a năvălit asupra Coreei în 1592, el a stat neclintit stavilă pe mare, câștigând bătălie după bătălie fără să cunoască vreo înfrângere. A folosit temutele „corăbii-broască-țestoasă”, învelite în plăci și armate cu tunuri, spulberând flotele dușmane și tăind căile lor de aprovizionare. La bătălia din strâmtoarea Myeongnyang, cu numai câteva corăbii, a înfrânt o flotă japoneză de multe ori mai mare, faptă rămasă legendară. A căzut lovit de un glonț la 16 decembrie 1598, în bătălia de la Noryang, poruncind să nu se vestească moartea sa până ce lupta nu va fi câștigată.

Se povestește că, în ceasul morții, a spus celor din jur: „Bătălia e în toi — bateți în tobe, nu vestiți moartea mea”, ca vitejia oștenilor să nu slăbească.

S-a născut la 15 noiembrie 1891 la Heidenheim, în sudul Germaniei, și s-a distins încă din Primul Război Mondial prin curaj și iscusință tactică, fiind decorat cu cel mai înalt ordin de vitejie. În al Doilea Război Mondial a comandat trupele germane din nordul Africii, unde manevrele sale rapide și îndrăznețe i-au adus porecla de „Vulpea Deșertului” și respectul chiar al adversarilor. A fost socotit un comandant onorabil, ferindu-se de fărădelegile ce pătau alte fronturi. Bănuit de legături cu complotul din iulie 1944 împotriva lui Hitler, i s-a impus să-și ia singur viața spre a-și cruța familia. A murit prin otrăvire silită la 14 octombrie 1944, iar regimul a ascuns adevărul, dându-i funeralii de stat.

Respectat de adversarii britanici, a fost adesea numit de aceștia, fără ură, drept un ostaș cavaleresc — caz rar de prețuire a unui general inamic.

Pescar din Betsaida Galileei și frate al lui Simon Petru, Andrei fusese mai întâi ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, iar când l-a auzit pe acesta arătând spre Mielul lui Dumnezeu, a mers îndată după Hristos și l-a adus și pe fratele său, pentru care tradiția îl numește „cel dintâi chemat”. După Cincizecime a propovăduit Evanghelia în ținuturile din jurul Mării Negre, iar vechea tradiție a Bisericii îl leagă de propovăduirea în Sciția, ținut care cuprindea și Dobrogea de astăzi. A pătimit mucenicia la Patras, în Ahaia, răstignit pe o cruce în formă de X, numită de atunci „crucea Sfântului Andrei”. Este pomenit la 30 noiembrie și cinstit de români ca ocrotitor duhovnicesc al neamului.

În evlavia populară românească, seara de dinaintea zilei sale (noaptea de Sfântul Andrei) a rămas legată de vechi datini, semn al vechimii cinstirii lui în aceste ținuturi.

Născut în Sciția Mică, adică în Dobrogea de astăzi, Ioan Casian a plecat de tânăr spre Răsărit, unde a cercetat viețuirea marilor pustnici din Egipt și Palestina, deprinzând de la ei rânduiala vieții călugărești. Ajuns apoi în Apus, a fost hirotonit și a întemeiat la Marsilia două mănăstiri, una de bărbați și una de femei, așezând acolo rânduielile monahismului răsăritean. A scris în limba latină „Așezămintele mănăstirești” și „Convorbirile duhovnicești”, în care a înfățișat învățătura Părinților pustiei despre luptele lăuntrice și despre creșterea în virtute. Prin scrierile sale a fost punte între monahismul Răsăritului și cel al Apusului, iar Sfântul Benedict de Nursia le-a rânduit spre citire în mănăstirile sale. Este pomenit la 29 februarie, iar în anii care nu au această zi, la 28 februarie.