Oameni

Când Gustave Courbet a expus „Înmormântare la Ornans” la Salonul din 1850–1851, publicul s-a scandalizat: o scenă de sat obișnuită, cu țărani și gropari mărimea naturală, ocupa o pânză uriașă de peste șase metri lățime, format rezervat până atunci istoriei și mitologiei. Criticii au numit-o batjocoritor „glorificarea urâtului”, dar tocmai această demnitate acordată oamenilor de rând a devenit manifestul Realismului.

Respins de la Expoziția Universală din 1855, Courbet a ridicat pe cheltuiala sa un pavilion propriu lângă expoziția oficială și l-a numit „Pavilionul Realismului”. A fost una dintre primele expoziții personale organizate de un artist în semn de sfidare a instituției, un gest care anunța independența artistului modern față de saloanele oficiale.

Pânza „Atelierul pictorului” a lui Courbet poartă un subtitlu neobișnuit: „alegorie reală care rezumă șapte ani din viața mea artistică și morală”. În centru se pictează pe sine lucrând la un peisaj, flancat în dreapta de prieteni și susținători, iar în stânga de tipuri sociale ale lumii; sintagma „alegorie reală” este voit paradoxală, un fel de provocare adresată criticilor.

„Îngerul” (L'Angélus) al lui Millet înfățișează doi țărani oprind lucrul la rugăciunea de seară. Salvador Dalí era obsedat de tablou și susținea că sub coșul cu cartofi s-ar ascunde un mic sicriu de copil; o radiografie făcută la Luvru a dezvăluit într-adevăr o formă geometrică pictată dedesubt, deși interpretarea rămâne discutabilă.

„Culegătorii de piatră” al lui Courbet, care înfățișa doi muncitori spărgând pietre pe marginea drumului, era considerat una dintre cele mai radicale imagini ale muncii sărace. Tabloul a fost distrus în 1945, în timpul bombardamentului de la Dresda, când transportul care evacua colecțiile a fost lovit; astăzi îl cunoaștem doar din reproduceri.

În ultimii ani, Courbet a fost implicat în doborârea Coloanei Vendôme în timpul Comunei din Paris (1871). După înfrângerea Comunei, statul l-a făcut răspunzător de costul refacerii coloanei, o sumă zdrobitoare; pictorul s-a exilat în Elveția, unde a murit în 1877, ruinat și bolnav.

Arată-mi un înger și îl voi picta.

Frumosul este în natură și se întâlnește în realitate sub cele mai diverse forme. De îndată ce este acolo, aparține artei, sau mai degrabă artistului care știe să îl vadă.

Numele întregii mișcări s-a născut dintr-o ironie. La prima expoziție independentă din 1874, criticul Louis Leroy a folosit titlul tabloului lui Monet, „Impresie, răsărit de soare”, ca să batjocorească întregul grup într-un articol intitulat „Expoziția impresioniștilor”. Termenul menit să insulte a fost preluat cu mândrie de artiști.

Monet și-a dedicat ultimele trei decenii grădinii sale de la Giverny, unde a pictat seria „Nuferilor” în peste 250 de pânze. Multe dintre ultimele lucrări au fost realizate în timp ce artistul suferea de cataractă, care i-a alterat percepția culorilor spre tonuri roșiatice și gălbui; după operație a repictat unele bucăți pe care le considera prea întunecate.

Cele mai mari panouri cu „Nuferi” au fost dăruite de Monet statului francez și instalate în două săli ovale la Orangerie din Paris, ca un fel de capelă laică a păcii, inaugurată în 1927, la câteva luni după moartea pictorului. Suprafețele pictate se întind pe aproape o sută de metri liniari.

Ca să studieze cum lumina schimbă un singur subiect, Monet a pictat fațada catedralei din Rouen în peste treizeci de variante, la ore și în condiții atmosferice diferite. Lucra la mai multe pânze deodată, trecând de la una la alta pe măsură ce soarele se muta pe piatră.

Renoir a pictat „Balul de la Moulin de la Galette” în mare parte pe loc, în grădina localului din Montmartre, surprinzând petele de soare care cad prin frunziș peste dansatori. Pentru a transporta pânza mare până la fața locului, prietenii l-ar fi ajutat zilnic; tabloul este considerat una dintre capodoperele impresionismului dedicate vieții pariziene.

În ultimii ani, Renoir a fost atât de chinuit de artrită reumatoidă încât mâinile i se deformaseră și abia mai putea ține pensula. A continuat totuși să picteze, sprijinindu-și pensula între degetele înțepenite, iar unii martori au descris cum i se prindea instrumentul de mână bandajată. Nu a renunțat la culoare până la sfârșit.

Degas prefera să nu fie numit impresionist, ci realist sau independent, deși a expus alături de grup. Spre deosebire de ceilalți, disprețuia pictura în aer liber și lucra aproape numai în atelier, din memorie și din schițe, susținând că arta cere reflecție, nu doar impresie de moment.

Balerinele lui Degas nu sunt idealizări grațioase, ci studii ale efortului: fete care își leagă panglicile, se scarpină la spate, cască sau se odihnesc epuizate. Multe dintre ele erau tinere din familii sărace, iar Degas a surprins culisele Operei din Paris mai des decât spectacolul propriu-zis.

Camille Pissarro a fost singurul artist care a expus la toate cele opt expoziții impresioniste, din 1874 până în 1886. Mai vârstnic decât mulți colegi, a fost un fel de mentor răbdător pentru Cézanne și Gauguin și a rămas credincios idealurilor grupului chiar și când moda se schimba.

Berthe Morisot a fost una dintre puținele femei din nucleul impresionist și a expus alături de bărbați într-o vreme când femeilor le era greu să fie luate în serios ca artiste. S-a căsătorit cu Eugène Manet, fratele pictorului Édouard Manet, care i-a fost și model, și i-a pozat lui Édouard pentru mai multe tablouri celebre.

Vreau să pictez aerul în care se află podul, casa, barca. Frumusețea aerului în care sunt aceste obiecte, și asta nu este nimic altceva decât imposibilul.

Într-o zi trebuia să fie albastru, dar l-am făcut roz; iar apoi mi-am dat seama că a durat o eternitate până să înțeleg.

Durerea trece, frumusețea rămâne.

Vincent van Gogh a vândut foarte puține tablouri în timpul vieții, iar „Podgoria roșie” (Vigne rouge à Montmajour, 1888) este adesea menționată drept singura pânză vândută public înainte de moartea sa, cumpărată de pictorița belgiană Anna Boch în 1890. Astăzi opera se află la Muzeul Pușkin din Moscova.

„Noapte înstelată” (1889) a fost pictată de Van Gogh din camera sa de la ospiciul Saint-Paul-de-Mausole din Saint-Rémy-de-Provence, în timp ce se afla internat de bunăvoie. Priveliștea reală era o câmpie cu munți, iar satul din prim-plan cu turla ascuțită a fost adăugat din memorie și imaginație, nefiind vizibil de la fereastra sa.

Van Gogh a pictat mai multe versiuni ale „Floarea-soarelui”, iar galbenii strălucitori se datorează pigmentului crom galben, atunci nou. Analizele moderne au arătat că unele nuanțe se degradează în timp, virând spre brun, motiv pentru care unele buchete par astăzi mai stinse decât le-a văzut pictorul.

Paul Cézanne a pictat muntele Sainte-Victoire din Provence de zeci de ori de-a lungul anilor, în ulei și acuarelă, urmărindu-i schimbarea luminii și a formei. Pentru el, muntele devenise un exercițiu de a reduce natura la structuri esențiale, o căutare care avea să inspire cubismul.

Cézanne lucra atât de încet încât modelele sale trebuiau să pozeze ore în șir, ședință după ședință. Se spune că pentru portretul negustorului de artă Ambroise Vollard i-a cerut peste o sută de ședințe, iar la final ar fi declarat mulțumit doar de pieptul cămășii.

Georges Seurat a desăvârșit tehnica numită pointillism (sau divizionism), aplicând puncte mici de culoare pură care se amestecă în ochiul privitorului. Capodopera sa „O duminică după-amiază pe insula Grande Jatte” (1884–1886) i-a luat mai bine de doi ani și măsoară aproximativ doi metri pe trei.

După ce a terminat „Grande Jatte”, Seurat a adăugat mai târziu o bordură pictată cu puncte direct pe pânză și a repictat cadrul, ca tabloul să fie văzut într-un context de culoare potrivit teoriilor sale optice. Artistul a murit tânăr, la doar 31 de ani, în 1891.

Paul Gauguin a părăsit o carieră de agent de bursă pentru a se dedica picturii, iar în căutarea unui „paradis” primitiv a plecat în Tahiti și mai târziu în Insulele Marchize. Marea sa pânză filozofică „De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem?” (1897–1898) se citește de la dreapta la stânga, ca o poveste a vieții.

Toamna lui 1888, Gauguin a locuit vreme de aproximativ două luni cu Van Gogh în „Casa Galbenă” din Arles, unde cei doi visau la o comunitate de artiști. Conviețuirea tensionată s-a încheiat abrupt după episodul în care Van Gogh și-a mutilat urechea, iar Gauguin a plecat.