Oameni

„Mărturisirea Ortodoxă” alcătuită sub îndrumarea sa a fost aprobată de sinoade răsăritene și a rămas veacuri de-a rândul una dintre cărțile de temelie ale învățăturii ortodoxe.

Născut în satul Calapodești din Moldova, într-o familie de credincioși simpli, tânărul Alexandru Constantin Luchian a fost atras de mic către viața de rugăciune. A intrat în viața monahală și s-a nevoit la Mănăstirea Neamț, apoi a plecat la Sfântul Munte Athos, unde s-a alăturat obștii românești ce avea să întemeieze Schitul Prodromu, luând numele de Antipa. Mai târziu a fost trimis în Rusia pentru strângerea de ajutoare, iar cea din urmă parte a vieții și-a petrecut-o în deplină nevoință și rugăciune neîncetată la Mănăstirea Valaam, unde era cinstit ca mare rugător isihast. Purtător al rugăciunii lui Iisus și al unei adânci smerenii, a adormit în pace la Valaam în anul 1882. Este cinstit deopotrivă de Biserica Ortodoxă Română și de cea Rusă, fiind unul dintre puținii sfinți români canonizați și în tradiția rusească.

Este prăznuit la 10 ianuarie. Sfântul Antipa a fost trecut în rândul sfinților atât de Biserica Ortodoxă Rusă, cât și de Biserica Ortodoxă Română, fiind cinstit la Athos, la Valaam și în Moldova sa natală.

Sfântul Sava a trăit în ținuturile de la nordul Dunării, în vremea când goții stăpâneau aceste locuri, iar creștinii erau supuși prigoanei. Era un creștin evlavios, blând și statornic în credință, care nu s-a lepădat de Hristos nici atunci când conducătorii păgâni au poruncit credincioșilor să mănânce din cărnurile jertfite idolilor. În timpul prigoanei dezlănțuite de căpetenia gotă Athanaric, Sava a fost prins, chinuit și, în cele din urmă, înecat în râul Buzău, la vârsta de aproximativ treizeci și opt de ani, în anul 372. Moaștele sale au fost duse mai târziu în Capadocia, iar despre mucenicia lui s-a păstrat o scrisoare autentică, „Pătimirea Sfântului Sava”, trimisă de Biserica din Gothia către Biserica din Capadocia. Este cinstit ca unul dintre cei mai vechi martiri de pe teritoriul de astăzi al României.

Este prăznuit la 12 aprilie. Mucenicia sa este cunoscută dintr-un document contemporan, „Patimile Sfântului Sava Gotul”, una dintre cele mai vechi mărturii scrise despre creștinii din spațiul carpato-dunărean.

Născut la București și purtând din botez numele Gheorghe, viitorul mitropolit a primit o aleasă învățătură, cunoscând limbile greacă și latină, de unde și supranumele „Dascălul”. Atras de viața duhovnicească, a intrat în obștea de la Mănăstirea Neamț, unde a deprins duhul mișcării paisiene și s-a dăruit cu osârdie tălmăcirii scrierilor Sfinților Părinți în limba română. În anul 1823 a fost ales și hirotonit mitropolit al Țării Românești, păstorind cu smerenie, blândețe și dragoste pentru cultura bisericească, în vremuri tulburi de război și ocupație. Pentru statornicia sa a fost trimis o vreme în surghiun, iar la întoarcere și-a continuat lucrarea până la adormirea sa în anul 1834. Rămâne în amintirea Bisericii ca un ierarh cărturar, traducător neobosit al Părinților și model de viețuire monahală chiar și pe scaunul mitropolitan.

Este prăznuit la 22 iunie. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 2005, fiind cinstit pentru bogata sa lucrare de traducere a scrierilor patristice în limba română.

Sfântul Clement a fost unul dintre cei dintâi episcopi ai Romei și este numărat între Părinții apostolici, ucenici ai Sfinților Apostoli. Tradiția Bisericii îl socotește al treilea ori al patrulea urmaș al Sfântului Apostol Petru pe scaunul Romei, iar unii Părinți îl leagă de acel Clement pomenit de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni. Cea mai însemnată moștenire a sa este „Epistola către Corinteni”, scrisă spre a potoli o dezbinare din Biserica din Corint, una dintre cele mai vechi scrieri creștine păstrate în afara Noului Testament. Prin această epistolă, Sfântul Clement îndeamnă la pace, smerenie, ascultare și bună rânduială în Biserică, mărturisind rânduiala apostolică a slujirii. După tradiția Bisericii, a pătimit moarte mucenicească spre sfârșitul veacului întâi.

Să ne lipim, așadar, de cei ce cu evlavie păzesc pacea, iar nu de cei ce doresc pacea din fățărnicie.

Este prăznuit la 24 noiembrie (în unele calendare și la 25 noiembrie). „Epistola întâi către Corinteni” a lui Clement a fost atât de prețuită în Biserica veche, încât era citită la slujbe în unele comunități creștine, aproape ca o scriere sfântă.

S-a născut la 6 ianuarie 1802 la Târgoviște, într-o vreme când cultura românească își căuta încă glasul propriu. Elev și apoi urmaș al lui Gheorghe Lazăr la școala de la Sfântul Sava, a devenit unul dintre cei mai neobosiți ziditori ai limbii și învățământului în limba română. În 1829 a scos la București „Curierul Românesc”, cea dintâi gazetă românească de lungă durată, iar prin traduceri, gramatici și îndemnuri necurmate a deschis drum tiparului și școlii naționale. Când, în 1866, s-a întemeiat Societatea Literară Română — viitoarea Academie Română —, el a fost ales cel dintâi președinte, încununare a unei vieți puse în slujba cuvântului. S-a stins la 27 aprilie 1872, la București, lăsând în urmă un neam mai bogat în carte și în conștiință.

Scrieți, băieți, numai scrieți!

A fost cel dintâi președinte al instituției care avea să devină Academia Română, întemeiată în 1866.

S-a născut la 5 iunie 1779 la Avrig, în Transilvania, într-o familie de țărani, și a răzbit prin învățătură până la studii înalte la Viena. Purtând în suflet dorul de a lumina neamul său, a trecut munții în Țara Românească, unde, în 1818, a întemeiat la mănăstirea Sfântul Sava din București cea dintâi școală superioară cu predare în limba română. Acolo a deschis calea învățăturii pentru fiii de români care până atunci ascultaseră știința numai în limbi străine, punând temelia unei culturi naționale moderne. Bolnav și istovit de trudă, s-a întors în satul natal, unde s-a stins la 17 septembrie 1823, la Avrig. Prin el, românii au dobândit încrederea că pot învăța cele mai înalte științe în graiul lor.

Elevul său Ion Heliade Rădulescu i-a continuat opera la Sfântul Sava, ducând mai departe învățământul în limba română.

S-a născut la 22 ianuarie 1828 la București, într-o familie de neam domnesc, primind o educație aleasă și cunoscând de tânără mai multe limbi. Sub pseudonimul Dora d'Istria a devenit una dintre cele mai citite scriitoare și eseiste ale veacului, publicând în franceză lucrări despre popoarele din Balcani, despre credință și despre locul femeii în societate. A pledat cu căldură pentru emanciparea culturală a femeilor și pentru libertatea popoarelor asuprite, fiind primită cu cinste în cercurile intelectuale ale Europei. Recunoașterea i-a venit din multe țări, ca semn al glasului ei limpede pentru dreptate și lumină. S-a stins la 17 noiembrie 1888, la Florența, departe de țară, dar aproape de idealurile pe care le slujise.

A publicat sub pseudonimul „Dora d'Istria”, sub care a fost cunoscută în toată Europa cultă a secolului al XIX-lea.

S-a născut la 10 iunie 1869 la Craiova și s-a format ca medic, dobândind titlul de doctor la Paris. Chemat în viața publică, a slujit ani îndelungați ca ministru al Instrucțiunii Publice în România interbelică, unde și-a legat numele de cea mai amplă operă de zidire de școli din istoria țării. Sub cârmuirea lui s-au ridicat mii de școli în sate și orașe, încât a rămas în amintirea neamului drept „ministrul care a construit mii de școli”, ducând cartea până în cele mai depărtate cătune. A crezut cu tărie că un popor se înalță prin luminarea copiilor săi și a pus această credință în faptă neîntreruptă. S-a stins la 14 septembrie 1948, lăsând în urmă o țară mai bogată în lăcașuri de învățătură.

A fost supranumit „ministrul școlilor”, fiind creditat cu ridicarea a mii de clădiri școlare în perioada interbelică.

S-a născut la 10 noiembrie 1887 la Galați, într-o familie cu dragoste de carte, sora inginerului Dimitrie Leonida. Nefiind primită la studii tehnice în țară pe motivul că era femeie, a plecat la Berlin, unde a absolvit Școala Politehnică din Charlottenburg, numărându-se printre cele dintâi femei inginer din lume. Întoarsă acasă, a lucrat ca inginer și a condus laboratoare, cercetând bogățiile subsolului românesc și dăruindu-și priceperea țării sale. Prin viața ei a arătat că munca stăruitoare și știința pot deschide femeilor orice drum, oricât de închis ar fi părut. S-a stins la 25 noiembrie 1973, la București, rămânând un model luminos de curaj și demnitate.

A fost sora inginerului și inventatorului Dimitrie Leonida, cel care a întemeiat muzelul tehnic din București.

S-a născut la 31 mai 1883 la Săliște, în Transilvania, într-o vreme când românii ardeleni își apărau prin școală ființa națională. Format ca pedagog la universități din străinătate, s-a dăruit organizării învățământului românesc, mai întâi în Transilvania, iar după Marea Unire din 1918 și în Basarabia, unde a pus temeliile școlii și universității în limba română. A scris lucrări de teorie a educației naționale și a luptat neobosit pentru ca fiecare copil român să învețe în graiul său, în școli așezate pe temelii trainice. Viața sa a cunoscut și încercări grele în anii ce au urmat, dar credința în puterea educației nu l-a părăsit. S-a stins la 31 octombrie 1972, la Sibiu, lăsând în urmă o operă pedagogică de o mare bogăție.

După Unirea din 1918 a fost printre principalii organizatori ai învățământului românesc în Basarabia, contribuind la întemeierea universității de la Cluj și la reașezarea școlii chișinăuene.

S-a născut la 31 august 1870 la Chiaravalle, în Italia, și a devenit una dintre cele dintâi femei medic ale țării sale. Lucrând cu copii, a descoperit că micuții învață cel mai bine când sunt lăsați să exploreze liber, într-un mediu pregătit cu grijă și iubire. În 1907 a deschis la Roma „Casa dei Bambini”, cea dintâi casă a copiilor, unde a pus temeliile metodei care avea să-i poarte numele și să înnoiască educația timpurie în lumea întreagă. Convinsă că în fiecare copil se ascunde o făgăduință, a călătorit pe multe continente pentru a împărtăși această credință. S-a stins la 6 mai 1952, la Noordwijk, în Olanda, lăsând moștenire o pedagogie a respectului pentru copil.

Copilul este tatăl omului.

Prima ei „Casă a copiilor” (Casa dei Bambini) s-a deschis în 1907 într-un cartier sărac al Romei, San Lorenzo.

S-a născut la 12 ianuarie 1746 la Zürich, în Elveția, și și-a închinat viața copiilor săraci și orfani, pe care voia să-i ridice prin învățătură și iubire. A crezut că educația trebuie să înflorească firesc, ca planta din pământ bun, cuprinzând deopotrivă inima, mintea și mâna copilului. La Stans, la Burgdorf și la Yverdon a întemeiat școli unde a pus în faptă această pedagogie a căldurii și a naturii, care avea să înrâurească întreaga educație modernă. În cărți precum „Leonard și Gertruda” a arătat cum lumina cărții poate schimba viața celor umili. S-a stins la 17 februarie 1827, la Brugg, iubit ca un părinte de copiii pe care îi crescuse.

Pedagogia sa a fost rezumată adesea prin întreitul îndemn de a educa „inima, mintea și mâna” (Herz, Kopf und Hand).

S-a născut la 21 aprilie 1782 la Oberweißbach, în Turingia, și a fost inspirat în tinerețe de pedagogia lui Pestalozzi, la care a și lucrat o vreme. Convins că în anii cei mici se pun temeliile întregii vieți, a înțeles că jocul este calea firească prin care copilul cunoaște lumea. În 1840 a dat școlii pentru cei mici numele de „Kindergarten” — grădina copiilor —, întemeind astfel grădinița, unde micuții cresc prin joc, cântec și lucrul mâinilor, ca florile într-o grădină îngrijită. A creat jocuri și materiale gândite anume pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. S-a stins la 21 iunie 1852, la Marienthal, lăsând lumii o instituție care dăinuie pretutindeni.

Cuvântul „Kindergarten”, pe care l-a inventat în 1840, înseamnă literal „grădina copiilor” și a fost preluat neschimbat în multe limbi ale lumii.