Oameni

Henri de Toulouse-Lautrec, coborâtor dintr-o veche familie nobilă franceză, a fost pictorul nopților pariziene, al cabaretului Moulin Rouge și al oamenilor pe care alții îi treceau cu vederea. Cu afișele și pânzele sale a dat chip dansatoarelor și artiștilor de music-hall, cu o tandrețe fără prefăcătorie. Un trup fragil și oase bolnave l-au ținut mic de statură, dar l-au apropiat de cei uitați, pe care i-a privit cu inimă caldă. S-a stins tânăr, la doar treizeci și șase de ani, lăsând în urmă o operă vie și plină de omenie.

Gian Lorenzo Bernini, cel mai mare sculptor al Barocului italian și totodată arhitect strălucit, a făcut marmura să respire ca o carne vie. Din piatra rece a scos „Extazul Sfintei Tereza", iar în fața Bazilicii Sfântul Petru a ridicat marea colonadă ce îmbrățișează pelerinii ca două brațe deschise. A slujit papi și regi, dar rămâne credincios credinței sale, punând arta în slujba rugăciunii. A murit la Roma, la optzeci și doi de ani, cetatea pe care o împodobise fiindu-i și casă.

Andy Warhol, fiu de emigranți din America, a fost părintele artei pop, care a transformat cutia de supă și chipul vedetelor în icoane ale lumii moderne. Prin serigrafiile sale, precum „Marilyn Diptych", a arătat cât de mult prețuim imaginea și cât de repede se șterge. În atelierul său numit „Fabrica" s-au adunat artiști și visători de tot felul. Deși părea răcit și ironic, era un om credincios, care mergea pe ascuns la biserică și ajuta pe cei nevoiași.

Tizian (Tiziano Vecellio), cel mai mare maestru al școlii venețiene, a stăpânit culoarea ca nimeni altul, făcând-o să ardă și să strălucească pe pânză. „Înălțarea Fecioarei", pictată pentru biserica Frari din Veneția, i-a adus faima încă de tânăr, iar de-a lungul unei vieți lungi a slujit împărați și papi. A pictat până în ultimele zile, cu o mână tot mai liberă și mai îndrăzneață. S-a stins bătrân la Veneția, în vreme de ciumă, lăsând orașul mai bogat cu lumina lui.

Édouard Manet, pictor parizian, a fost puntea dintre arta veche și impresionism, tulburând lumea cu prospețimea și îndrăzneala privirii sale. Pânze precum „Dejun pe iarbă" și „Olympia" au stârnit scandal, dar au deschis un drum nou pentru pictorii care aveau să vină. Deși dorea recunoașterea saloanelor oficiale, a rămas credincios adevărului său lăuntric. Chinuit de boală în ultimii ani, a pictat până la capăt flori și lumină, cu o duioșie senină.

El Greco, adică „Grecul", pe numele său Doménikos Theotokópoulos, s-a născut în Creta ortodoxă și și-a găsit casa în Toledo Spaniei, unind icoana răsăriteană cu Renașterea apuseană. Chipurile lui alungite, cu flăcări de culoare și lumini nepământene, par a se ridica spre cer, ca în „Înmormântarea contelui de Orgaz". Multă vreme uitat, a fost recunoscut abia peste veacuri drept un mare vizionar. A murit la Toledo, orașul pe care l-a iubit și l-a pictat ca pe o rugăciune.

Eugène Delacroix, cel mai de seamă pictor al romantismului francez, a adus pe pânză focul pasiunii și mișcarea vie a culorii. „Libertatea conducând poporul", cu femeia care ridică steagul deasupra mulțimii, a rămas o icoană a nădejdii și a libertății. O călătorie în Maroc i-a deschis ochii spre lumina și culorile Răsăritului, care i-au însuflețit opera. Retras și migrenos, își aștenea gândurile într-un jurnal, mărturisind o inimă adâncă sub aparența rece.

Caspar David Friedrich a fost cel mai însemnat pictor al romantismului german, un om care privea natura ca pe o rugăciune tăcută. În pânze precum Călătorul deasupra mării de ceață sau Crucea din munți, a pus mereu o siluetă mică în fața imensității, ca și cum ne-ar șopti cât de mărunt și cât de căutat este omul înaintea zărilor. A pictat peste cinci sute de lucrări, mai toate învăluite în ceață, în amurg ori în tăcere, căutând nu priveliștea, ci ceea ce se ascunde dincolo de ea. A murit sărac și aproape uitat, dar tocmai liniștea lui plină de dor l-a făcut nemuritor.

Gustave Courbet a fost francezul îndrăzneț care a întemeiat realismul, hotărât să picteze lumea așa cum este, nu împodobită cum se cerea pe atunci. În lucrări ca Spărgătorii de piatră sau Înmormântare la Ornans a dat cinstea marii picturi unor țărani și muncitori obișnuiți, spunând că nu poate zugrăvi un înger fiindcă nu a văzut niciodată vreunul. A fost un om cu inima aprinsă, amestecat în frământările vremii sale. Curajul lui de a privi realitatea drept în față a deschis drum picturii moderne.

Pierre-Auguste Renoir a fost pictorul impresionist al bucuriei, cel care spunea că lumea are destulă tristețe și că el vrea să adauge doar frumusețe. În Balul de la Moulin de la Galette ori Prânzul canotorilor a prins lumina jucându-se pe chipuri surâzătoare, pe rochii și pe pahare, ca într-o sărbătoare fără sfârșit. Spre bătrânețe, cu mâinile schilodite de artrită, își lega pensula de degete și tot picta, fiindcă bucuria de a crea era mai puternică decât durerea. A lăsat în urmă o lume caldă, îmbietoare, plină de lumină omenească.

Edgar Degas a fost maestrul mișcării surprinse în clipă, îndrăgostit de lumea baletului, a curselor de cai și a vieții de fiecare zi din Paris. Deși e socotit printre impresioniști, se numea mai degrabă realist și lucra migălos în atelier, urmărind gestul cel mai firesc al unei balerine ce își leagă panglica. Lucrări precum Clasa de dans sau micuța Dansatoare de paisprezece ani arată cât de mult iubea trupul în cea mai simplă mișcare a lui. Pe măsură ce vederea îi slăbea, s-a întors tot mai mult spre pastel și spre sculptură, pipăind aproape formele pe care nu le mai vedea limpede.

Georges Seurat a fost pictorul răbdător care a născocit pointilismul, așezând mii de puncte mici de culoare pură, ce se topesc în ochiul privitorului într-o lumină vie. Capodopera lui, O după-amiază de duminică pe insula Grande Jatte, i-a luat mai bine de doi ani de trudă și a deschis drum neoimpresionismului. A lucrat cu o seriozitate aproape științifică, crezând că armonia culorilor se supune unor legi, așa cum se supune și muzica. A murit la doar treizeci și unu de ani, lăsând puține tablouri, dar fiecare o adevărată bijuterie de migală și tăcere.

Paul Gauguin a fost omul care și-a lăsat viața tihnită de agent de bursă pentru a se face pictor, căutând mereu un loc mai curat și mai adevărat pentru sufletul său. Nemulțumit de Europa, a plecat departe, în Tahiti și în insulele Marchize, unde a pictat culori aprinse și chipuri pline de mister, ca în De unde venim? Ce suntem? Încotro mergem? Culoarea lui puternică și formele simple au deschis drum artei moderne, mai ales lui Matisse și expresioniștilor. A trăit greu și singur la capătul lumii, dar tocmai acolo a găsit tabloul pe care îl căuta.

Henri Matisse a fost bucuria culorii făcută pictură, căpetenia fovismului și unul dintre cei mai luminoși artiști ai veacului trecut. A descoperit pictura abia pe la douăzeci de ani, când, bolnav fiind, mama i-a adus o cutie de culori, iar el a spus că atunci s-a simțit pentru prima oară cu adevărat liber. În lucrări precum Dansul a lăsat culoarea și linia să cânte simplu și senin. Bătrân și țintuit la pat, a găsit o nouă cale, decupând forme din hârtie colorată, dovadă că sufletul care creează nu îmbătrânește niciodată.

Georges Braque a fost, alături de Picasso, părintele cubismului, curentul care a spart forma în fațete și a privit lucrurile din mai multe unghiuri deodată. Cei doi au lucrat atât de aproape unul de altul, încât Braque spunea că erau ca doi alpiniști legați de aceeași frânghie pe același munte. El a fost cel care a adus în pictură literele zugrăvite și lipiturile de hârtie, deschizând drumul colajului. Discret și cumpătat, a rămas toată viața credincios liniștii atelierului, departe de zgomotul faimei.

Piet Mondrian a fost olandezul care a dus pictura până la cea mai curată simplitate, un fruntaș al abstractului și al mișcării De Stijl. A pornit de la peisaje și copaci, iar an de an i-a simplificat, până a rămas doar cu linii drepte, unghiuri și cele trei culori de temelie: roșu, galben și albastru. În lucrări ca Compoziție cu roșu, albastru și galben a căutat un fel de armonie și echilibru care să vorbească despre ceva mai înalt decât lumea văzută. Ajuns în New York, orașul și muzica lui l-au învăpăiat din nou, iar tabloul Broadway Boogie Woogie i-a adus culorile la dans.

René Magritte a fost surrealistul belgian cu pălărie melon, cel care picta lucruri obișnuite în chipuri neobișnuite, ca să ne trezească mintea din somnul obișnuinței. În Trădarea imaginilor a zugrăvit o pipă și a scris sub ea că aceasta nu este o pipă, amintindu-ne că o imagine rămâne doar o imagine, nu însuși lucrul. Arta lui nu e zbuciumată, ci limpede și liniștită la prima vedere, apoi, pe nesimțite, întoarce lumea cu susul în jos. A trăit modest, ca un domn cuminte la marginea Bruxelles-ului, ascunzând în spatele traiului simplu o minte plină de întrebări.

Născut la Barcelona, Joan Miró a fost pictorul catalan care a împletit abstractul cu fantezia suprarealistă, lăsând forme organice să plutească libere peste fundaluri limpezi de culoare. Din sufletul lui au izvorât lumi de semne visătoare, în care realul și imaginarul se întâlnesc ca într-un joc de copil. Lucrări precum „Ferma” și „Nașterea lumii” rămân mărturii ale acestei bucurii poetice. A rămas până la capăt un om al satului natal Mont-roig, purtându-și pământul copilăriei în fiecare pânză.

Florentinul Donatello a fost cel mai mare sculptor al Renașterii timpurii, un om care a redat pietrei și bronzului căldura respirației omenești. „David”-ul său a fost prima statuie de nud de sine stătătoare de la Antichitate încoace, iar călărețul „Gattamelata” din Padova a redeschis drumul marilor statui ecvestre. Trăind modest sub ocrotirea familiei Medici, a rămas un meșter îndrăgostit de adevărul chipului uman. Prin mâinile lui, arta clasică a prins din nou suflet în inima Italiei.

Născut în Cody, Wyoming, Jackson Pollock a fost figura centrală a expresionismului abstract american și inventatorul „picturii prin picurare”. Așezând pânza pe podea, turna și stropea culoarea din toate părțile, într-un dans al gestului liber care i-a adus porecla „Jack the Dripper”. Pânze precum „Autumn Rhythm” și „Blue Poles” par furtuni de energie prinse pentru totdeauna. Sub această forță se ascundea însă un om fragil, frământat, care s-a stins prea devreme, la doar 44 de ani.

Născut la Daugavpils, în Letonia, și emigrat copil în America, Mark Rothko a devenit unul dintre marii maeștri ai expresionismului abstract. A ajuns la faimoasele sale câmpuri de culoare — benzi orizontale, luminoase, care plutesc unele peste altele — dorind să exprime „emoțiile umane fundamentale: tragedia, extazul, destinul”. Cele 14 pânze din Capela Rothko din Houston, în tonuri grave, rămân un loc de rugăciune tăcută pentru orice suflet. A murit înainte de a-și vedea capodopera așezată la locul ei.

Născut la Pitaru, în Dâmbovița, Nicolae Grigorescu este socotit întemeietorul picturii moderne românești și adevăratul pictor național al țării. Plecat cu bursă la Paris și legat de Școala de la Barbizon, s-a întors acasă purtând lumina în privire și dragostea pentru satul românesc în suflet. „Carul cu boi”, țărăncile și peisajele lui blânde au ridicat viața simplă la rang de icoană. „Aleg, nu corectez — fac ce-mi place mie, ce corespunde sufletului meu”, mărturisea el.

Născut la Câmpulung-Muscel, Theodor Aman este considerat cel dintâi artist român modern și părintele școlii românești de pictură. Împreună cu Gheorghe Tattarescu a înființat, în 1864, Școala de Belle-Arte din București, fiind cel dintâi ei director și profesor de pictură. Vreme de aproape trei decenii a fost figura cea mai influentă a artelor românești, deschizând drum tinerelor talente. A pictat cu egală măiestrie scene istorice, portrete și tablouri de familie, așezând temelia unei tradiții.

Ștefan Luchian, „poetul florilor”, este unul dintre cei mai iubiți pictori români, un suflet care a văzut frumusețea în lucrurile mărunte. Anemonele, garoafele și „Lăutul” lui strălucesc de o lumină caldă, blândă, izvorâtă parcă dintr-o rugăciune. Lovit de o boală necruțătoare care i-a paralizat treptat trupul, a continuat să picteze cu penelul legat de mână, biruind durerea prin frumusețe. Viața lui este mărturia că lumina lăuntrică poate învinge chiar și cea mai grea suferință.

Născut la Bârlad, Nicolae Tonitza a fost pictorul cu suflet cald care a nemurit chipurile copiilor cu ochii lor mari, catifelați, plini de nevinovăție. Culoarea lui limpede și duioasă a îmbrăcat deopotrivă portrete, țărănci și peisaje, într-o poezie a tandreței. A fost și un gazetar și critic de artă înflăcărat, apărând mereu adevărul și frumosul. Prin privirile de copil pe care le-a pictat, Tonitza a rămas un izvor de gingășie pentru sufletul românesc.

Născut la București, Ion Andreescu a fost un mare peisagist și unul dintre reprezentanții impresionismului românesc, cu o privire adâncă și gravă asupra naturii. A predat ani buni desen la Seminarul din Buzău, apoi a plecat la Paris și la Barbizon, unde a lucrat alături de Grigorescu. Pădurile, câmpurile și țărăncile lui au o tăcere solemnă, o poezie a pământului simțită până în măduvă. S-a stins de tuberculoză la doar 32 de ani, lăsând în urmă o operă scurtă, dar de o adâncime rară.

Născut la Craiova, Corneliu Baba este socotit cel mai mare portretist român, un maestru care căuta în chipul omului adâncimea sufletului. Pe urmele lui Rembrandt, își pregătea portretele prin nenumărate schițe ale mâinilor și ochilor, văzând în mâini o cheie a caracterului omenesc. La bătrânețe a pictat ample serii de „Arlechini” și „Regi nebuni”, cu o gravitate ce amintește de ultimul Goya. Prin arta lui, portretul a redevenit o oglindă a demnității și a tainei omenești.

Născut la Iași, Theodor Pallady a plecat mai întâi să studieze ingineria la Dresda, dar chemarea culorii l-a purtat la Paris, în atelierul lui Gustave Moreau, alături de un tânăr Henri Matisse. A rămas toată viața credincios frumuseții liniștite, măsurate cu rațiune și duh, mărturisind despre sine: „Nu sunt modern, sunt din toate timpurile.” Naturile sale statice și interioarele scăldate în lumină rece poartă o eleganță gravă, ca a lucrurilor care nu îmbătrânesc. A pictat până târziu, la București, unde s-a stins în 1956, lăsând în urmă o operă ce respiră tăcere și noblețe.

Fiu de cioplitor în piatră din Possagno, Antonio Canova a crescut cu dalta în mână și a ajuns cel mai mare sculptor neoclasic al vremii sale. Marmura lui pare vie, moale ca o carne adevărată, îmblânzind răceala anticului fără să cadă în teatralul barocului. „Psyche readusă la viață de sărutul lui Cupidon” și „Cele trei Grații” rămân icoane ale gingășiei sculptate în piatră. A dăltuit deopotrivă morminte de papi și chipuri de împărați, printre care Napoleon. La moartea sa, în 1822, orașe întregi — Roma, Veneția, Possagno — l-au plâns ca pe un fiu al lor.

Frank Lloyd Wright, socotit cel mai mare arhitect american, a visat clădiri care să crească din pământ ca niște ființe vii — a numit-o „arhitectură organică”. În peste șaptezeci de ani a proiectat mai bine de o mie de construcții, printre care celebra Fallingwater, o casă suspendată chiar deasupra unei cascade. Ultimii șaisprezece ani și i-a dăruit Muzeului Guggenheim din New York, cu spirala lui albă neasemuită. A murit în 1959, cu doar câteva luni înainte ca muzeul să-și deschidă porțile. Opt dintre lucrările sale sunt astăzi patrimoniu mondial UNESCO.