Artă

Piet Mondrian a plecat de la peisaje și copaci pictați naturalist și, treptat, i-a redus la o rețea de linii. Într-o serie de studii cu un pom, ramurile se transformă lent într-o țesătură de linii orizontale și verticale, până când motivul aproape dispare. Aceasta este calea documentată prin care a ajuns la abstracția lui geometrică.

În picturile sale mature, Mondrian folosea doar cele trei culori primare, roșu, galben și albastru, plus alb, negru și gri, cu linii strict orizontale și verticale. El evita cu bună știință linia diagonală și, într-o dispută pe această temă, s-a despărțit de prietenul și colegul său Theo van Doesburg. Pentru Mondrian, echilibrul dintre orizontal și vertical avea o valoare aproape spirituală.

Ultima pânză mare a lui Mondrian, „Broadway Boogie Woogie” (1942-1943), pictată la New York, înlocuiește liniile negre continue cu șiruri de pătrățele colorate care pulsează ca luminile orașului. Titlul trimite la muzica boogie-woogie, pe care artistul o iubea. Lucrarea se află la Museum of Modern Art din New York.

„Pătratul negru” al lui Kazimir Malevici, prezentat la expoziția „0,10” din Petrograd în 1915, a fost atârnat sus, în colțul camerei, acolo unde în casele rusești se pune icoana. Prin acest gest, Malevici a propus tabloul ca un fel de icoană a artei noi, suprematiste. Sub stratul de negru, analizele au dezvăluit ulterior compoziții pictate dedesubt.

Vestitul „Pătrat negru” al lui Malevici s-a crăpat cu timpul, iar prin rețeaua de crăpături se întrezăresc culori de dedesubt. Cercetătorii de la Galeria Tretiakov au descoperit sub el urme de alte compoziții și chiar o inscripție ascunsă, descifrată parțial. Astfel, pătratul aparent gol s-a dovedit a avea o istorie stratificată.

Malevici a dus abstracția până la limită cu „Compoziția suprematistă: alb pe alb” (1918), în care un pătrat aproape alb plutește pe un fond tot alb, deosebit doar prin nuanțe fine și prin urma pensulei. Pentru el, suprematismul însemna supremația simțirii pure în artă, dincolo de obiecte. Lucrarea se află la Museum of Modern Art din New York.

Fernand Léger a fost supranumit „tubistul”, o glumă pornită de la felul în care reducea corpurile și obiectele la forme cilindrice, ca niște tuburi lucioase. Experiența din tranșeele Primului Război Mondial, printre tunuri și mașinării, i-a întărit fascinația pentru formele mecanice. Pictura lui celebrează astfel lumea modernă, industrială.

În picturi precum „Contraste de forme”, Léger opune forme robuste, colorate în culori vii, delimitate cu negru gros, într-un ritm aproape muzical. El vorbea despre o artă a contrastelor, în care volumele, liniile și culorile se ciocnesc pentru a crea intensitate. Acest limbaj a influențat mai târziu afișul și designul modern.

Robert și Sonia Delaunay au dezvoltat o ramură colorată a cubismului, botezată de poetul Apollinaire „orfism”. În loc de tonurile brune și cenușii ale cubismului analitic, ei foloseau discuri și arce de culori pure, care păreau să vibreze. Seria „Ferestre” a lui Robert Delaunay descompune lumina orașului în planuri colorate.

„Nud coborând o scară nr. 2” al lui Marcel Duchamp, o pânză cubist-futuristă care descompune mișcarea în planuri suprapuse, a stârnit scandal la Armory Show din New York, în 1913. Un critic a ironizat-o numind-o o explozie într-o fabrică de șindrilă. Pictura a devenit una dintre cele mai discutate lucrări moderne de peste ocean.

Juan Gris, al treilea mare nume al cubismului alături de Picasso și Braque, a pictat în 1912 un „Portret al lui Picasso”, un omagiu adus prietenului său în chiar limbajul pe care acesta îl inventase. Gris a adus în cubism o rigoare aproape geometrică și culori mai limpezi. Tabloul se află la Art Institute of Chicago.

Nu caut, găsesc.

Simțurile deformează, mintea formează.

Ceasurile moi din „Persistența memoriei” a lui Salvador Dalí (1931) au fost inspirate, după propria mărturisire a pictorului, de un camembert care se topea la soare. Tabloul este surprinzător de mic, doar aproximativ 24 pe 33 de centimetri, iar peisajul din fundal reprezintă falezele de la Cadaqués, ținutul natal al artistului din Catalonia.

René Magritte a pictat pe pânza „Aceasta nu este o pipă” chiar propoziția „Ceci n'est pas une pipe”, sub imaginea unei pipe. Lucrarea, intitulată de fapt „Trădarea imaginilor” (1929), atrage atenția că reprezentarea unui obiect nu este obiectul însuși, ci doar imaginea lui.

Max Ernst a inventat tehnica numită „frottage”, în care așeza hârtia peste suprafețe texturate, precum scândurile de lemn, și freca un creion pentru a scoate la iveală modelele. Ideea i-a venit, spunea el, privind îndelung dușumeaua uzată dintr-un han de la malul mării, ale cărei nervuri i-au stârnit viziuni.

Giorgio de Chirico a fondat curentul „pittura metafisica”, cu piețe pustii, arcade lungi și umbre neliniștitoare, care i-a influențat profund pe suprarealiști. Paradoxal, artistul și-a renegat mai târziu propriul stil timpuriu și a început să picteze în manieră clasică, ajungând chiar să realizeze copii datate fals ale operelor sale metafizice de tinerețe.

Joan Miró declara că vrea „să asasineze pictura”, respingând convențiile artei tradiționale. Compozițiile sale, cu semne aparent copilărești, stele și forme biomorfe, izvorau adesea din foamea reală trăită la Paris, halucinațiile provocate de sărăcie devenind sursă de imagini pentru pânzele sale.

Salvador Dalí a numit metoda sa de lucru „metoda paranoic-critică”, prin care își cultiva deliberat stări de delir controlat pentru a genera imagini duble și asociații neașteptate. În tablouri precum „Metamorfoza lui Narcis”, o singură formă poate fi citită simultan ca o figură îngenuncheată și ca o mână care ține un ou.

În „Fiul omului” (1964), Magritte a pictat un bărbat cu joben a cărui față este ascunsă de un măr verde plutitor. Artistul o considera un autoportret și explica interesul pentru tensiunea dintre ceea ce este vizibil și ceea ce, deși prezent, rămâne ascuns privirii.

Tehnica „grattage” a lui Max Ernst consta în răzuirea straturilor de vopsea de pe pânza așezată peste obiecte texturate, obținând suprafețe misterioase pe care apoi imaginația le desăvârșea. El a folosit-o pentru peisaje de pădure stranii și pentru orașe pietrificate, precum în seria sa de „orașe întregi”.

„Imperiul luminilor” al lui Magritte înfățișează o casă cufundată în noapte, cu felinar aprins, sub un cer senin de zi. Pictorul a realizat mai multe variante ale acestei teme, iar contrastul dintre lumina diurnă a cerului și întunericul de la nivelul solului produce o tulburare vizuală care fascinează privitorul fără să pară agresivă.

André Breton a definit suprarealismul, în primul „Manifest” din 1924, drept „automatism psihic pur”, iar pictorii au căutat metode de a lăsa mâna să deseneze fără controlul rațiunii. Din acest „desen automat” s-au dezvoltat multe dintre formele libere și fluide ale lui Miró și André Masson.

Salvador Dalí a colaborat cu regizorul Luis Buñuel și, tot în anii de tinerețe, a fost prieten apropiat cu poetul Federico García Lorca. Multe dintre obsesiile sale picturale, precum figurile moleșite și peisajele stâncoase, își au rădăcina în anii formării la Madrid și în ținutul natal Cadaqués.

Yves Tanguy, unul dintre cei mai enigmatici pictori suprarealiști, a hotărât să devină artist după ce a văzut, dintr-un autobuz, un tablou de Giorgio de Chirico într-o vitrină. Autodidact, a umplut apoi pânzele cu peisaje marine imaginare, populate de forme moi, netede, ca niște pietre vii răsărite pe câmpii nesfârșite.

Dorothea Tanning, pictoriță americană și soție a lui Max Ernst, a realizat lucrarea „Eine kleine Nachtmusik”, în care un floarea-soarelui uriaș și un coridor de hotel devin scena unei drame tăcute între două fete. Pânza îmbină precizia realistă cu o atmosferă de vis tulburător, marcă a suprarealismului feminin.

Leonora Carrington, pictoriță britanico-mexicană legată de cercul suprarealist, a populat pânzele cu ființe hibride, animale magice și scene alchimice, hrănite din mituri celtice și din tradiții ezoterice. A trăit cea mai mare parte a vieții în Mexic, unde a devenit o figură centrală a artei suprarealiste locale.

Singura diferență dintre un nebun și mine este că eu nu sunt nebun

Cred că sunt un pictor pentru că vreau să fiu poet și muzician cu ajutorul culorii și al formei

Totul ceea ce vedem ascunde altceva, iar noi mereu am vrea să vedem ceea ce este ascuns de ceea ce vedem