Artă

„Portretul Adelei Bloch-Bauer I” al lui Klimt, supranumit „Femeia în aur”, a fost confiscat de naziști și expus decenii la Belvedere din Viena. După un lung proces de restituire, moștenitoarea Maria Altmann l-a recuperat în 2006, iar tabloul a fost vândut pentru circa 135 de milioane de dolari, una dintre cele mai scumpe picturi ale vremii.

Frizul Beethoven al lui Klimt, pictat în 1902 pentru o expoziție a Secesiunii vieneze, a fost conceput ca o operă efemeră, direct pe pereți, și urma să fie distrus după eveniment. A supraviețuit totuși, a fost desprins în bucăți și restaurat, iar azi se poate vedea din nou în clădirea Secesiunii, o rază de noroc pentru o lucrare menită să dispară.

Munch a folosit cu bună știință starea lucrărilor sale, lăsându-le în ploaie, zăpadă și soare, un procedeu pe care îl numea „tratamentul de cal”. Credea că picturile, ca și oamenii, trebuie să treacă prin intemperii; urmele de uzură vizibile pe unele pânze sunt astfel parte intenționată din felul lui de a lucra, nu simplă neglijență.

Fernand Khnopff, marele simbolist belgian, folosea adesea chipul surorii sale Marguerite ca model pentru figurile enigmatice și distante din tablourile sale. Fața ei rece, aproape mască, revine în lucrare după lucrare, dând operei lui acel aer de mister și interiorizare specific Simbolismului.

„Cei săraci pe malul mării” (perioada albastră a lui Puvis de Chavannes și influența murală) a marcat generația simbolistă, dar mai puțin știut e că Pierre Puvis de Chavannes picta pânze uriașe cu tonuri palide, aproape de frescă, deși lucra în ulei. Culorile stinse și compozițiile calme l-au făcut model pentru Gauguin, Seurat și tinerii de la Nabis.

„Salomeea dansând în fața lui Irod” a lui Gustave Moreau l-a fascinat pe scriitorul Joris-Karl Huysmans, care i-a dedicat pagini întregi în romanul „À rebours”. Moreau lucra cu straturi minuțioase de detaliu, aur și pietre prețioase pictate, încât personajul devenea aproape o bijuterie, o icoană a decadenței, exact ce căuta literatura simbolistă a vremii.

Nu cred nici în ceea ce ating, nici în ceea ce văd. Cred numai în ceea ce nu văd și doar în ceea ce simt.

Nu vreau mai multă lumină, ci mai multă adâncime.

Din trupul meu putrezit vor crește flori și eu voi fi în ele: aceasta este eternitatea.

Grupul „Die Brücke” (Podul) a fost fondat la Dresda în 1905 de patru studenți la arhitectură — Ernst Ludwig Kirchner, Fritz Bleyl, Erich Heckel și Karl Schmidt-Rottluff — care nu aveau pregătire academică formală în pictură. Numele „Podul” exprima ideea de a lega arta viitorului de energiile revoluționare ale prezentului, o metaforă inspirată dintr-un pasaj al lui Nietzsche.

Numele grupului „Der Blaue Reiter” (Călărețul albastru) a apărut, după mărturia lui Wassily Kandinsky, dintr-o preferință comună: lui Kandinsky îi plăceau caii, lui Franz Marc îi plăcea culoarea albastră, iar amândurora le plăcea călăretul. Grupul, format la München în 1911, nu a avut niciodată un manifest rigid sau o listă închisă de membri.

Franz Marc a pictat animale în culori simbolice, atribuind fiecărei culori un sens spiritual: albastrul reprezenta principiul masculin și sever, galbenul principiul feminin și blând, iar roșul materia grea și brutală. Această teorie a culorilor apare formulată în corespondența sa cu prietenul August Macke.

Multe pânze ale membrilor „Die Brücke” au fost declarate „artă degenerată” (Entartete Kunst) de regimul nazist, iar în 1937 sute de lucrări expresioniste au fost confiscate din muzeele germane. Emil Nolde, deși fusese el însuși membru al partidului nazist, a avut peste o mie de opere confiscate și i s-a interzis să picteze.

Sub interdicția de a picta impusă de naziști, Emil Nolde a realizat în secret sute de mici acuarele pe hârtie subțire, pe care le-a numit mai târziu „Ungemalte Bilder” (Tablourile nepictate). A ales acuarela tocmai pentru că nu răspândea mirosul de ulei care l-ar fi putut trăda.

Ernst Ludwig Kirchner a semnat multe lucrări cu monograme și a datat unele pânze mai devreme decât fuseseră create de fapt, pentru a-și consolida rolul de pionier al expresionismului. Această manipulare a datelor a fost documentată de istoricii de artă care i-au studiat opera.

Pânza „Berliner Straßenszene” (Scenă de stradă berlineză) a lui Kirchner, parte dintr-un ciclu de scene urbane pline de tensiune, a fost restituită în 2006 moștenitorilor colecționarului evreu care o pierduse în perioada nazistă, iar la scurt timp a fost vândută la licitație pentru o sumă record pentru artist.

Egon Schiele a fost arestat în 1912 la Neulengbach, lângă Viena, sub acuzații legate de desenele sale cu nuduri, iar un judecător a ars public în sala de judecată una dintre lucrările sale considerate obscene. A petrecut douăzeci și patru de zile în arest, timp în care a realizat mai multe acuarele despre experiența închisorii.

Egon Schiele a murit la doar 28 de ani, în octombrie 1918, în timpul pandemiei de gripă spaniolă, la trei zile după soția sa însărcinată, Edith. Ultimele sale desene o înfățișează pe Edith bolnavă, surprinsă cu doar câteva zile înainte de moartea amândurora.

Gustav Klimt a fost mentorul lui Egon Schiele, iar când tânărul l-a întrebat dacă are talent, Klimt i-ar fi răspuns că are prea mult. Schiele i-a dedicat un omagiu, iar pânza „Ermiții” (Die Eremiten) din 1912 este adesea interpretată ca o dublă imagine a celor doi artiști.

Oskar Kokoschka a pictat celebrul portret dublu „Mireasa vântului” (Die Windsbraut, 1913-1914) în timpul relației sale tumultuoase cu Alma Mahler, văduva compozitorului Gustav Mahler. Cei doi îndrăgostiți apar strâns înlănțuiți într-o furtună turbionară de albastru, iar tabloul a fost pictat înainte ca Alma să îl părăsească.

Pictorii din „Die Brücke” foloseau frecvent culori aplicate direct și viguros, cu tușe late, inspirându-se din arta tribală africană și oceanică pe care o studiau în muzeul etnografic din Dresda. Formele simplificate și expresivitatea măștilor primitive au influențat direct nudurile și scenele lor.

Wassily Kandinsky a povestit că ideea artei abstracte i-a venit când, întorcându-se acasă în amurg, a văzut în atelier o pânză de o frumusețe uluitoare, fără subiect recognoscibil — era una dintre propriile sale lucrări sprijinită pe o parte. Momentul l-a convins că obiectul figurativ îi dăuna picturii.

Franz Marc a murit pe front la Verdun în 1916, la 36 de ani. Ironia sorții a făcut ca numele său să fi fost trecut pe o listă germană de artiști importanți ce urmau să fie retrași de pe câmpul de luptă, dar ordinul a sosit prea târziu — Marc fusese deja ucis de un fragment de obuz.

Fiecare operă de artă este copilul epocii sale și, în multe cazuri, mama emoțiilor noastre.

Culoarea este tasta, ochiul este ciocănelul, sufletul este pianul cu multele sale corzi.

Nu voi ajunge la sfârșit atât de repede. Trebuie să văd lucruri noi și să le cercetez. Vreau să gust apa întunecată, să văd copacii trosnind și aerul sălbatic.

Pânza „Les Demoiselles d’Avignon” (1907) a lui Pablo Picasso a rămas ascunsă în atelierul lui aproape un deceniu, prea radicală pentru a fi arătată. Chiar și prietenii apropiați, precum Georges Braque, au fost șocați; Matisse ar fi considerat-o o batjocură. Ea a fost expusă public abia în 1916 și este socotită astăzi punctul de plecare al cubismului.

În cubismul lor de dinainte de 1914, Picasso și Braque pictau uneori atât de asemănător încât nici ei nu mai deosebeau cu ușurință o pânză de alta. Braque a comparat legătura lor cu doi alpiniști legați de aceeași coardă. Din acest motiv, multe lucrări din acea perioadă rămân dificil de atribuit fără studiu atent.

Georges Braque, care fusese decorator și învățase meseria de la tatăl său, a introdus în pictura cubistă imitarea texturilor: lemn, marmură, litere de tipar. Aceste procedee de meșteșugar, precum pieptenele pentru vinișoarele de lemn, au adus în tabloul cult o urmă de mână de artizan. Astfel granița dintre pictura înaltă și meșteșug a fost pusă sub semnul întrebării.

Numele „cubism” s-a născut dintr-o ironie. Criticul Louis Vauxcelles ar fi vorbit despre „cuburi” și „bizarerii cubice” după ce a văzut peisajele lui Braque de la L’Estaque, expuse în 1908. Eticheta menită să ridiculizeze a devenit numele uneia dintre cele mai importante mișcări din istoria picturii.