Artă

Marele mural al lui Rivera de la Palacio Nacional din Ciudad de México prezintă istoria Mexicului de la civilizațiile precolumbiene până în epoca modernă. Rivera a lucrat la acest ansamblu, cu întreruperi, mai bine de un deceniu, începând din 1929, umplând casa scării principale cu sute de personaje istorice.

Rivera a studiat și a picta în Europa înainte de a-și defini stilul muralist: a petrecut ani la Paris, unde a lucrat în manieră cubistă și l-a frecventat pe cercul lui Picasso. O călătorie în Italia, unde a studiat frescele renascentiste, l-a convins să adopte fresca monumentală la întoarcerea în Mexic.

Frescele lui Rivera de la Detroit Institute of Arts, cunoscute drept „Detroit Industry Murals”, acoperă toți cei patru pereți ai unei curți interioare și celebrează industria auto și muncitorii de la Ford. Rivera le considera cea mai reușită lucrare a sa, iar ansamblul a fost declarat National Historic Landmark.

Casa în care Frida Kahlo s-a născut și a murit, „La Casa Azul” din cartierul Coyoacán, este astăzi muzeu. Culoarea albastră intensă a zidurilor exterioare a devenit un simbol asociat artistei, iar în interior se păstrează șevaletul, culorile și corsetele pictate pe care le folosea.

Rivera și Kahlo s-au căsătorit de două ori: prima oară în 1929, au divorțat în 1939, apoi s-au recăsătorit în 1940. Diferența de statură dintre ei era izbitoare, iar prietenii cuplului îi numeau adesea „elefantul și porumbița”.

Pictez autoportrete pentru că sunt atât de des singură, pentru că sunt persoana pe care o cunosc cel mai bine.

Nu există nicio artă care să fie revoluționară dacă nu este și, în mod fundamental, artă bună.

Arta trebuie să fie folositoare poporului; altfel nu este artă.

Icoana „Trinitatea” a lui Andrei Rubliov, pictată în jurul anului 1425 pentru mănăstirea Troițe-Serghieva, înfățișează cei trei îngeri primiți de Avraam, dar fără scena ospăției: Rubliov a eliminat toate detaliile narative pentru a lăsa doar cele trei siluete înclinate una spre alta într-un cerc tăcut. Compoziția este citită de teologi ca o imagine a comuniunii dintre persoanele Sfintei Treimi.

Multă vreme icoanele rusești vechi au fost invizibile sub straturi de ulei de in înnegrit și sub ferecături metalice numite oklad. Abia la restaurările din primele decenii ale secolului XX, când curățirea a scos la iveală culorile luminoase ale „Trinității”, publicul a redescoperit adevărata paletă a lui Rubliov, ascunsă timp de secole.

Ivan Aivazovski a pictat pe parcursul vieții aproximativ șase mii de tablouri, aproape toate cu tema mării, ceea ce îl face unul dintre cei mai prolifici pictori din istorie. Lucra adesea din memorie, susținând că mișcarea valurilor și a luminii nu poate fi surprinsă stând în fața pânzei pe malul apei.

În „Al nouălea val” (1850), Aivazovski a redat supraviețuitori ai unui naufragiu agățați de un catarg în zorii de după furtună, când valul considerat cel mai puternic dintr-o serie urmează să lovească. Efectul de transparență al apei verzui-aurii se obține prin straturi subțiri de culoare așezate peste un fond luminos, o tehnică numită glasiu.

„Burlacii de pe Volga” a lui Ilia Repin, terminat în 1873, arată unsprezece oameni istoviți trăgând o barjă în susul fluviului. Repin a călătorit pe Volga și a cunoscut personal câțiva dintre aceștia; figura tânărului din centru, care își îndreaptă spatele, este adesea citită ca o notă de speranță în mijlocul epuizării generale.

Tabloul lui Repin „Ivan cel Groaznic și fiul său Ivan” (1885), care înfățișează țarul îmbrățișând disperat trupul fiului pe care tocmai l-a rănit mortal, a fost atacat cu cuțitul de un vizitator în 1913 și apoi din nou, cu un obiect greu, în 2018. De fiecare dată intensitatea sângeroasă a scenei a fost invocată de agresori, iar pânza a necesitat restaurări îndelungate.

Mihail Vrubel a revenit obsesiv la tema Demonului inspirat de poemul lui Lermontov, pictând mai multe variante, între care „Demonul șezând” (1890) și „Demonul doborât” (1902). Suprafețele sale par sparte în fațete cristaline, cu tușe scurte și colțuroase care anticipează căutările formale de mai târziu.

În ultimii ani ai vieții Vrubel a pierdut aproape complet vederea, iar boala mintală i-a întrerupt lucrul. Culorile intense pe care le folosise în tablouri precum „Prințesa lebădă” s-au stins treptat din paleta sa pe măsură ce ochii îl trădau, ceea ce dă un accent tragic ultimei părți a operei.

Ivan Șișkin era supranumit „țarul pădurii” pentru minuția cu care picta scoarța copacilor, mușchiul și lumina filtrată printre pini. În celebrul „Dimineață într-o pădure de pini” (1889), urșii au fost pictați de prietenul său Konstantin Savițki; galeristul Pavel Tretiakov a șters însă semnătura lui Savițki, astfel încât lucrarea a rămas atribuită doar lui Șișkin.

Icoanele bizantine și rusești nu folosesc perspectiva geometrică europeană, ci o construcție numită adesea perspectivă inversă: liniile care ar trebui să conveargă în depărtare se deschid în schimb spre privitor. Ideea teologică este că spațiul sacru nu se pierde în adânc, ci vine în întâmpinarea celui care privește.

Icoanele tradiționale rusești se pictează în tehnica temperei cu ou pe un panou de lemn acoperit cu levkas, un grund de cretă și clei animal, iar aureolele și fundalul se acoperă cu foiță de aur. Pigmenții măcinați se leagă cu gălbenuș de ou subțiat, ceea ce dă o suprafață mată, rezistentă, ce se întărește în timp.

„Icoana din Vladimir a Maicii Domnului” este de fapt o operă bizantină adusă la Kiev în secolul al XII-lea și mutată apoi la Vladimir și la Moscova, unde a fost venerată ca ocrotitoare a orașului. Din pictura originală se mai păstrează în bună parte doar chipurile Mariei și ale Pruncului, restul fiind repictat de mai multe ori de-a lungul secolelor.

Grupul pictorilor cunoscuți ca Peredvijniki, „Rătăcitorii”, s-a desprins de academia oficială în 1870 și a organizat expoziții itinerante prin orașele imperiului, ca să ducă arta către un public larg. Din el au făcut parte Repin, Șișkin și Kramskoi, iar temele lor țineau de viața reală a poporului, nu de subiectele mitologice preferate de academie.

În „Boieroaica Morozova” (1887), Vasili Surikov o înfățișează pe nobila întemnițată pentru credința sa de rit vechi, ridicând două degete în semnul crucii vechi în timp ce sania o duce spre exil. Surikov a povestit că imaginea i-a pornit de la o cioară neagră văzută în zăpadă, care i-a sugerat pata întunecată a figurii pe fondul alb al iernii.

Mișcarea acestor elemente vii scapă penelului: a picta un fulger, o rafală de vânt, stropul unui val este de neconceput după natură. Pictorul trebuie să și le amintească.

Icoana „Mântuitorul din Zvenigorod”, atribuită lui Rubliov, a fost descoperită în 1918 într-un șopron de lângă catedrala din Zvenigorod, unde slujea drept scândură. Deși din pictură se mai păstrează mai ales chipul lui Hristos, blândețea privirii a făcut ca fragmentul să fie considerat una dintre culmile artei icoanei rusești.

Portretul filozofic „Necunoscuta” (1883) al lui Ivan Kramskoi arată o femeie elegantă într-o trăsură, privind de sus spre privitor, fără ca identitatea ei să fie vreodată dezvăluită. Titlul rusesc, care poate însemna și „străina” sau „necunoscuta”, a alimentat de la bun început speculații despre cine ar fi fost modelul, mister rămas nerezolvat până astăzi.

Nicolae Grigorescu și-a început ucenicia ca zugrav de biserici la doar unsprezece ani, după moartea tatălui, pictând icoane și pereți de lăcaș pentru a-și întreține familia. Această școală umilă i-a dat siguranța desenului și dragostea pentru lumina caldă care avea să-i străbată mai târziu peisajele. Multe dintre acele lucrări timpurii, la Mănăstirea Zamfira și la Agapia, se pot vedea și astăzi.

„Carul cu boi” nu este o singură pânză, ci un motiv obsedant pe care Grigorescu l-a reluat în zeci de variante de-a lungul vieții. Boii albi înaintând prin praful drumului au devenit un adevărat simbol al lumii țărănești pe care pictorul o iubea. Fiecare versiune schimbă lumina și anotimpul, ca și cum ar căuta mereu aceeași clipă de liniște.

În timpul Războiului de Independență din 1877, Grigorescu a mers pe front ca pictor, făcând schițe direct printre soldați. Din aceste însemnări au ieșit lucrări precum „Atacul de la Smârdan” și impresionantul „Dorobanțul”. A fost printre primii artiști români care au adus pe pânză un război trăit, nu doar imaginat în atelier.

Theodor Aman a fost întemeietorul, în 1864, al Școlii de Belle-Arte din București, prima instituție de învățământ artistic superior din țară. Tot el a fost printre cei care au pus bazele Pinacotecii naționale. Casa lui din București, decorată chiar de mâna sa cu picturi murale, este astăzi muzeu.

Ioan Andreescu, prieten și admirator al lui Grigorescu, a murit tânăr, la doar treizeci și trei de ani, răpus de tuberculoză. În scurta lui viață a lăsat peisaje de o gravitate rară, cu tonuri stinse de pădure și iarnă, foarte diferite de lumina veselă a contemporanilor. Astăzi este socotit unul dintre cei mai profunzi peisagiști români.