Artă

Ștefan Luchian a continuat să picteze chiar și după ce paralizia i-a slăbit mâinile, legându-și uneori pensula de degete pentru a putea lucra. În această perioadă de suferință a creat unele dintre cele mai luminoase flori din arta românească, printre care celebrele „Anemone”. Durerea trupului nu a stins niciodată bucuria culorii.

Tabloul „La împărțitul porumbului” al lui Ștefan Luchian, cu o mulțime de țărani săraci strânși în așteptare, a fost considerat prea îndrăzneț social pentru vremea sa. Luchian își arăta astfel apropierea de lumea celor umili, temă rară în pictura de salon a epocii. Lucrarea rămâne o mărturie a compasiunii lui pentru oamenii simpli.

Nicolae Tonitza este renumit pentru felul aparte în care picta ochii copiilor: pete întunecate, mari și adânci, fără reflexe punctuale, care par să privească dintr-o altă lume. Această manieră a devenit atât de personală încât astăzi un „copil de Tonitza” se recunoaște dintr-o privire. Blândețea și tristețea din acei ochi au făcut din portretele lui de copii adevărate embleme.

Pe lângă pensulă, Tonitza a mânuit și condeiul: a fost un critic de artă și publicist activ, scriind cronici și pamflete în presa vremii. Vederea i s-a deteriorat grav spre sfârșitul vieții, ceea ce a făcut ca ultimii ani să fie deosebit de dureroși pentru un om care trăia prin ochi. A murit în 1940, lăsând o operă marcată de tandrețe și de culori calde.

Grigorescu a studiat la Barbizon, în Franța, alături de pictorii care lucrau în aer liber, în inima pădurii de la Fontainebleau. Contactul cu acest grup i-a schimbat definitiv felul de a vedea lumina și natura. La întoarcere, a adus în România o prospețime a peisajului pictat direct din natură, până atunci puțin cunoscută.

„Rodica”, tânăra țărancă cu cobilița pe umeri pictată de Grigorescu, a devenit una dintre cele mai iubite imagini ale artei românești, reprodusă de nenumărate ori. Chipul senin și portul popular au transformat-o într-un adevărat simbol al frumuseții rurale. Puțini știu că modelul acestei imagini a fost surprins de pictor în drumurile lui prin sate.

Theodor Aman a fost și un remarcabil gravor, printre primii din România care au practicat gravura pe metal la nivel artistic. În casa-atelier și-a montat propriile prese, experimentând tehnici pe care le aducea din studiile pariziene. Astfel, opera lui îmbină pictura de istorie cu o pasiune tehnică pentru multiplicarea imaginii prin gravură.

Luchian a fost, în 1896, unul dintre inițiatorii expoziției independente numite „Salonul Independenților”, o reacție împotriva juriilor rigide ale saloanelor oficiale. Tinerii artiști voiau libertatea de a-și arăta lucrările fără cenzura academică. Gestul lui anunța o modernitate care avea să crească în arta românească a secolului următor.

Andreescu a expus la Paris, la Salonul din 1879, unde peisajele lui sobre au fost bine primite de critica franceză. Pentru un tânăr venit dintr-o țară fără mare tradiție de pictură de șevalet, recunoașterea într-un asemenea centru artistic era ceva neobișnuit. Din păcate, boala nu i-a mai lăsat timp să-și dezvolte pe deplin talentul.

În pictura de flori a lui Luchian, buchetele nu sunt niciodată doar decor: albăstrelele, garoafele și anemonele par să respire, așezate cu o mână care cunoștea deja apropierea morții. Culorile vii izbucnesc pe fonduri simple, ca o afirmare a vieții în ciuda bolii. Aceste naturi statice sunt considerate culmea artei lui.

Eu am pictat până în cele din urmă cu pensula legată de mână.

Un copil trebuie pictat cu inima, nu numai cu ochii.

Theodor Pallady a fost prieten apropiat cu Henri Matisse încă din anii studiilor la atelierul lui Gustave Moreau, la Paris. Cei doi s-au cunoscut în jurul anului 1892 și au păstrat legătura decenii la rând, iar afinitatea pentru linia pură și armonia culorilor rafinate se simte în opera pictorului român.

Fresca de la Mănăstirea Voroneț, ctitorită de Ștefan cel Mare în 1488, este renumită pentru scena monumentală a „Judecății de Apoi” pictată pe peretele vestic, în jurul anului 1547. Nuanța intensă de albastru care acoperă fondul a devenit atât de faimoasă încât este cunoscută în lume drept „albastrul de Voroneț”.

Ciclul de fresce al lui Giotto din Capela Scrovegni de la Padova, finalizat în jurul anului 1305, cuprinde aproximativ 38 de scene din viața Fecioarei și a lui Hristos. Bolta de un albastru profund, presărată cu stele, sugerează cerul și rămâne una dintre cele mai emoționante realizări ale picturii preRenascentiste.

Corneliu Baba a pictat de-a lungul vieții numeroase variante ale temei „Regele nebun”, o serie tulburătoare începută mai ales din anii 1970. Figura regelui, cu chipul crispat și mâinile încleștate, este interpretată adesea ca o meditație asupra puterii, singurătății și fragilității umane.

Michelangelo a pictat bolta Capelei Sixtine între 1508 și 1512, lucrând în cea mai mare parte în picioare, cu capul dat pe spate, nu întins pe schele cum se crede adesea. Suprafața acoperită depășește 500 de metri pătrați, iar artistul se considera de fapt sculptor, nu pictor.

Iosif Iser a fost fascinat de lumea Orientului și a Balcanilor, iar tătăroaicele din Dobrogea au devenit una dintre temele sale predilecte. Influențat de Cézanne și de cubism, el a construit figurile prin planuri ample de culoare și contururi ferme, dând o monumentalitate aparte personajelor sale.

Gheorghe Petrașcu este cunoscut pentru materia densă și pastoasă a picturilor sale, cu straturi groase de vopsea aplicate în timp, care dau suprafeței o strălucire de smalț. Temele sale predilecte au fost interioarele, vasele, florile și peisajele orașelor din Italia și Franța, tratate cu o cromatică profundă.

Fresca, tehnică folosită la Voroneț și de Giotto, presupune aplicarea pigmenților pe tencuiala încă umedă („buon fresco”). Pe măsură ce varul se usucă și se carbonatează, culoarea se leagă chimic de perete, devenind parte din zid — motiv pentru care pictorul trebuia să lucreze rapid, doar cât rămânea tencuiala proaspătă.

Nicolae Grigorescu, considerat întemeietorul picturii moderne românești, și-a început cariera zugrăvind icoane și fresce în biserici încă din adolescență, printre care ansamblul de la Mănăstirea Agapia, realizat în anii 1858–1861. Abia mai târziu, la Barbizon, avea să descopere pictura în aer liber.

Theodor Pallady a locuit la Paris o mare parte din viață, într-un apartament de pe Quai Voltaire, cu vedere spre Sena și Luvru. Interioarele intime, cu ferestre deschise spre oraș și naturi statice cu obiecte simple, au devenit un motiv recurent, tratat cu o eleganță sobră și o linie de o mare finețe.

Când a fost dezvelită după restaurare, bolta Capelei Sixtine a stârnit uimire prin culorile ei vii și luminoase, mult mai strălucitoare decât se credea. Curățarea, desfășurată între 1980 și 1994, a îndepărtat secole de funingine și lac, revelând o paletă cromatică surprinzător de vibrantă a lui Michelangelo.

Corneliu Baba a fost profesor la Institutul de Arte Plastice din București și a format generații de pictori, fiind recunoscut pentru măiestria portretului. A realizat portrete celebre, printre care cel al scriitorului Mihail Sadoveanu, tratat cu o gravitate și o profunzime psihologică ce amintesc de marii maeștri ai picturii vechi.

Frescele exterioare ale mănăstirilor din nordul Moldovei, precum Voroneț, Sucevița, Humor și Moldovița, sunt un caz rar în arta europeană: pictura acoperă integral fațadele exterioare ale bisericilor. Faptul că aceste culori au rezistat sub cerul liber peste cinci secole, în ciuda ploilor și înghețurilor, rămâne parțial un mister pentru specialiști.

Ștefan Luchian, unul dintre marii pictori moderni români, a continuat să picteze chiar și după ce boala i-a paralizat mâinile, legându-și uneori pensula de mână. Florile sale, în special „Anemonele”, sunt considerate printre cele mai vibrante și emoționante lucrări din pictura românească.

În pictura murală bizantină și în frescele moldovenești, aureolele sfinților și fondurile aurii nu erau întotdeauna executate cu aur veritabil, ci adesea imitate prin pigmenți galbeni și tehnici de suprafață. La interioarele bogate se folosea însă și foița de aur aplicată pe un strat de bol, pentru a reflecta lumina lumânărilor.

Desenul este onestitatea artei. Nu există posibilitatea de a trișa: e ori bine, ori rău

Culoarea este locul unde creierul nostru și universul se întâlnesc

Statuia colosală a lui Zeus din Olimpia, sculptată de Fidias în jurul anului 435 î.Hr., era considerată una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Realizată în tehnica crisoelefantină — plăci de fildeș pentru carne și foi de aur pentru veșminte, montate pe un schelet de lemn —, atingea circa 12-13 metri înălțime, aproape atingând tavanul templului.