Artă

Știai că, înainte de a începe un concert, întreaga orchestră își acordează instrumentele după un singur sunet, un „la” dat de obicei de oboi? Acest ton limpede și pătrunzător este reperul după care toți muzicienii își potrivesc corzile și suflătorii.

Știai că în lume există festivaluri închinate anume „muzicii vechi”, unde se cântă lucrări de acum sute de ani pe instrumente de epocă, așa cum sunau ele odinioară? Muzicieni pasionați caută sunetul autentic al vremurilor de demult, ca o punte spre trecut.

Știai că unele festivaluri de muzică veche readuc la viață instrumente aproape uitate, precum clavecinul, viola da gamba sau flautul drept de lemn? Ascultându-le, poți auzi muzica așa cum o ascultau oamenii din vremea catedralelor și a curților princiare.

Știai că concursul Eurovision, ținut în fiecare an din 1956, adună țări din Europa și de dincolo de ea, care își trimit fiecare câte un cântec pe o mare scenă? România a luat parte de multe ori la această întrecere muzicală urmărită de milioane de oameni.

Știai că la Eurovision fiecare țară dă puncte cântecelor celorlalte, iar câștigătoarea are cinstea de a găzdui concursul în anul următor? Astfel, sărbătoarea muzicii călătorește an de an dintr-un oraș în altul, dintr-o țară în alta.

Știai că multe săli de concert vestite au fost gândite în formă de cutie dreptunghiulară tocmai pentru că această alcătuire ajută sunetul să se reflecte frumos și limpede? Așa sunt Musikverein din Viena și alte săli renumite pentru acustica lor.

Știai că cele șapte note muzicale — do, re, mi, fa, sol, la, si — își trag numele dintr-un imn medieval? Călugărul Guido d'Arezzo, în jurul anului 1025, a luat prima silabă a fiecărui vers dintr-un imn latin închinat Sfântului Ioan: „Ut queant laxis, Resonare fibris, Mira gestorum…”. Așa s-au născut ut, re, mi, fa, sol, la.

Știai că nota „do” se numea la început „ut”? Silaba „ut” era greu de cântat, fiind închisă, așa că mai târziu a fost înlocuită cu „do”, mai deschisă și mai ușor de rostit. Se crede că vine de la cuvântul latin „Dominus” (Domnul). Nota „si” a fost adăugată ulterior, din inițialele lui „Sancte Ioannes” din același imn.

Știai că octava este intervalul dintre o notă și următoarea cu același nume? Dacă pornești de la un „do” și urci prin toate cele șapte note, ajungi din nou la un „do”, dar mai înalt — acela este la o octavă distanță. Cuvântul „octavă” vine din latinescul „octavus”, adică „al optulea”, pentru că este a opta treaptă a scării.

Știai că două note aflate la o octavă distanță sună aproape „la fel”, doar că una e mai înaltă? Secretul stă în fizică: nota de sus vibrează exact de două ori mai repede decât cea de jos. Această legătură simplă, în raport de 2 la 1, este motivul pentru care urechea noastră le percepe ca fiind „aceeași notă”.

Știai că gama este un șir de note urcate treaptă cu treaptă? Gama majoră sună luminos și vesel, iar gama minoră sună mai melancolică și mai gravă. Diferența dintre ele stă în distanțele dintre note: o singură treaptă schimbată transformă bucuria în tristețe.

Știai că melodia și ritmul sunt două lucruri diferite? Melodia este șirul de note care „urcă și coboară” și pe care îl fredonezi, iar ritmul este pulsul, bătaia regulată care te face să bați din picior. Poți avea ritm fără melodie (o tobă), dar o melodie poartă întotdeauna cu ea și un ritm.

Știai că un acord înseamnă mai multe note cântate în același timp? Când apeși simultan trei note potrivite la pian, obții un acord întreg, cu un sunet plin. Cel mai cunoscut este acordul de trei sunete, numit trison, temelia armoniei în muzica pe care o ascultăm zi de zi.

Știai că armonia este arta de a potrivi mai multe sunete care răsună împreună plăcut? Dacă melodia este drumul pe care merge un singur cântăreț, armonia este corul care îl însoțește dedesubt. Fără armonie, cântecele ar suna singuratice și subțiri.

Știai că tempoul este viteza cu care se cântă o piesă? Cuvintele care îl arată sunt scrise în italiană, limba clasică a muzicii: „allegro” înseamnă vesel și repede, „andante” înseamnă în pas de plimbare, iar „adagio” înseamnă rar și liniștit. Așa, orice muzician din lume înțelege cât de iute să cânte.

Știai că portativul este scara de cinci linii pe care se scriu notele? Notele stau fie pe linii, fie în spațiile dintre ele, iar cu cât o notă este așezată mai sus pe portativ, cu atât sunetul ei este mai înalt. Aceste cinci linii sunt „drumul” pe care ochiul citește muzica.

Știai că la începutul portativului stă un semn numit cheie? Cheia sol, cea mai cunoscută, se răsucește frumos în jurul liniei pe care se află nota sol și ne spune unde sunt așezate toate celelalte note. Fără cheie, semnele de pe portativ n-ar avea niciun nume.

Știai că, pe lângă cheia sol, mai există și cheia fa? Cheia sol se folosește pentru sunetele înalte, cântate de voci de femei sau de mâna dreaptă la pian, iar cheia fa pentru sunetele grave, joase, cântate de voci de bărbați sau de mâna stângă. Împreună, ele acoperă întreaga întindere a muzicii.

Știai că măsura împarte muzica în bucăți egale, ca niște camere ale unei case? O măsură de „2/4” are două bătăi, potrivită pentru marșuri, iar o măsură de „3/4” are trei bătăi și dă legănarea valsului. Liniile verticale de pe portativ despart aceste măsuri una de alta.

Știai că valsul, dansul care se învârte grațios, se scrie aproape întotdeauna în măsura de trei timpi? Cele trei bătăi — un accent puternic urmat de două mai ușoare, „un-doi-trei, un-doi-trei” — dau acea legănare rotundă care îi face pe dansatori să se rotească prin sală.

Știai că în muzică și tăcerea are un nume și un loc? Pauzele sunt semne care arată muzicianului să tacă un anumit timp. Ele sunt la fel de importante ca notele, pentru că liniștea bine așezată dă respirație melodiei — muzica nu este doar sunet, ci și tăcerea dintre sunete.

Știai că nuanțele arată cât de tare sau de încet să cânți? Și acestea poartă nume italienești: „piano” înseamnă încet, în șoaptă, iar „forte” înseamnă tare, cu putere. Interesant este că pianul, instrumentul, își trage numele tocmai de aici — la început se numea „pianoforte”, pentru că putea cânta și încet, și tare.

Știai că intervalul este distanța dintre două note? Terța este saltul peste trei trepte și sună dulce, fiind temelia acordurilor, iar cvinta, saltul peste cinci trepte, sună deschis și puternic. Aceste distanțe, măsurate încă din Antichitate, sunt cărămizile din care se clădește orice cântec.

Știai că grecul Pitagora, cel cu teorema din geometrie, a descoperit legile intervalelor muzicale? Se spune că, ascultând ciocanele unui fierar, a înțeles că sunetele plăcute împreună se nasc din raporturi simple de numere. Astfel, muzica și matematica s-au dovedit surori încă de acum două mii cinci sute de ani.

Știai că sunetele se împart în consonanțe și disonanțe? Consonanța este împreunarea de note care sună liniștit și odihnitor pentru ureche, iar disonanța sună aspru, încordat, ca și cum ar cere o rezolvare. Compozitorii folosesc cu iscusință disonanța ca să creeze tensiune, urmată apoi de dulceața consonanței.

Știai că sincopa este un „ghiont” plăcut dat ritmului? Ea apare atunci când accentul cade acolo unde nu te aștepți, între bătăile obișnuite, și dă muzicii un aer sprinten și jucăuș. Sincopa este inima ritmurilor de jazz și a multor cântece care te fac să dansezi.

Știai că tonalitatea este „casa” în care locuiește un cântec? Fiecare piesă se sprijină pe o notă de bază, numită tonică, în jurul căreia se rotesc toate celelalte și spre care melodia tinde mereu să se întoarcă pentru a se odihni. Când auzi că un cântec „s-a terminat”, de fapt s-a întors acasă, la tonică.

Știai că nota „do central” este un fel de mijloc al lumii muzicale? Ea se află chiar în inima pianului, aproape de mijlocul claviaturii, la granița dintre sunetele înalte scrise în cheia sol și cele joase scrise în cheia fa. De la acest „do” pornesc adesea copiii când învață primele lor note.

Știai că între notele cu același nume, dar din octave diferite, stă o legătură ascunsă? Un „la” înalt și un „la” jos par surori pentru că vibrațiile lor se potrivesc perfect. De aceea, când un bărbat și un copil cântă „aceeași” notă, ei sunt de fapt la o octavă distanță, dar urechea le aude ca fiind una singură.

Știai că gama majoră are un pas mic ascuns între anumite trepte? Când urci do-re-mi-fa-sol-la-si-do, majoritatea treptelor sunt egale, dar între mi și fa, precum și între si și do, distanța se micșorează la jumătate. Aceste două „pasuri mici” sunt secretul care face gama majoră să sune atât de firesc și luminos.