Artă

Iosif Iser este cunoscut mai ales pentru uleiurile sale cu tătăroaice din Dobrogea, dar în tinerețe a lucrat mult în tuș și guașă, iar linia sa fermă, aproape de desenul de presă, se simte și în lucrările pe hârtie. Formația sa de caricaturist la revistele satirice de la începutul secolului XX i-a dat siguranța conturului care avea să devină marca stilului său.

Nicolae Dărăscu, unul dintre marii peisagiști români, a fost fascinat de Veneția, unde a revenit în mai multe rânduri. Apa lagunei, cu reflexele ei tremurate, este un subiect care se potrivește firesc tehnicii lucrului pe hârtie udă, unde culoarea se difuzează singură și imită luciul mișcător al canalelor.

Egon Schiele a lăsat un număr impresionant de lucrări pe hârtie în acuarelă și guașă, mult mai numeroase decât uleiurile sale. Pentru el hârtia nu era o simplă schiță pregătitoare, ci o operă finită în sine, cu contur nervos și pete de culoare aplicate cu economie, lăsând albul foii să respire în jurul trupurilor.

În 1912 Egon Schiele a fost arestat la Neulengbach, iar în timpul celor aproape trei săptămâni de detenție a continuat să deseneze și să picteze pe hârtie, printre altele celula și obiectele din jur. Aceste foi, unele acuarelate, poartă inscripții amare despre condiția artistului întemnițat.

Emil Nolde, unul dintre marii expresioniști germani, a fost interzis de regimul nazist să mai picteze, fiind considerat un artist „degenerat”. În anii aceia a creat pe ascuns sute de mici acuarele pe care le-a numit el însuși „picturi nepictate”, tocmai fiindcă acuarela, tăcută și rapidă, nu lăsa mirosul de ulei care l-ar fi trădat.

Grădina lui Emil Nolde de la Seebüll, în nordul Germaniei, a fost proiectată de artist și de soția sa în forma inițialelor lor. Florile de acolo — maci, dalii, trandafiri — au devenit un motiv recurent în acuarelele sale, unde culorile ard cu o intensitate aproape nefiresc de vie pentru o tehnică atât de fluidă.

Nolde obținea strălucirea florilor sale lucrând adesea pe hârtie japoneză, subțire și absorbantă, umezită în prealabil. Culoarea pătrundea în fibre și se contopea în tranziții catifelate, fără contururi dure, astfel încât petalele par a se topi una într-alta.

Jean Alexandru Steriadi, pictor și grafician român, a fost și un pasionat desenator de vederi urbane și portuare. Balcicul, micul oraș de pe malul Mării Negre, l-a atras la fel ca pe mulți artiști români interbelici, iar lumina lui albă, mediteraneană, se prindea firesc în transparențele lucrului pe hârtie.

William Turner, considerat cel mai mare acuarelist englez, purta la el mici caiete de schițe pe care le umplea cu studii rapide de cer și apă. Se spune că cerea uneori să fie legat de catargul unui vas pe furtună ca să observe direct dezlănțuirea elementelor pe care apoi le turna în transparențe pe hârtie.

Albrecht Dürer a realizat în jurul anului 1502 celebra acuarelă „Iepurele tânăr”, o lucrare de o precizie uluitoare a blănii. Fiecare fir pare pictat separat, cu tușe fine și lumini adăugate în guașă albă, iar în ochiul animalului se distinge chiar reflexia unei ferestre cu cruce.

Tot Dürer semnează „Bucata mare de iarbă” din 1503, o smulgere de pajiște văzută de aproape, la nivelul solului. Este considerată una dintre primele reprezentări atât de atente și științific corecte ale florei sălbatice în arta europeană, un fel de studiu botanic ridicat la rangul de operă de sine stătătoare.

Cuvântul „acuarelă” vine din latinescul aqua, apă, iar liantul care ține pigmentul este de regulă guma arabică — o rășină obținută din arborii de acacia. Datorită acestei gume, culoarea uscată poate fi reactivată cu apă chiar și după ani, ceea ce face tehnica unică între procedeele picturale.

În acuarela clasică, albul nu se pictează cu culoare, ci se păstrează din hârtie — luminile cele mai puternice sunt tocmai porțiunile lăsate neatinse. De aceea acuarelistul trebuie să gândească tabloul invers, rezervând de la început zonele care trebuie să strălucească.

Paul Cézanne a lucrat spre finalul vieții numeroase acuarele în care lăsa suprafețe mari de hârtie goală între petele de culoare. Aceste spații albe nu erau neterminare, ci parte din construcția tabloului, sugerând lumina și volumul prin absență — o lecție care avea să influențeze puternic modernismul.

John Singer Sargent, celebru portretist mondain, a găsit în acuarelă o libertate pe care pictura de comandă i-o refuza. În călătoriile prin Veneția, Alpi și Orient a umplut zeci de foi cu bărci, marmure și grădini, lucrând iute, cu tușe largi și sigure, ca un om scăpat de constrângeri.

Culorile, calitățile lor și viața lor mă iubesc. Ele mă urmează.

Arta nu poate fi modernă; arta este dintotdeauna eternă.

Leonardo da Vinci și-a scris cea mai mare parte a însemnărilor din caiete cu scriere în oglindă, de la dreapta la stânga, astfel încât textul se citește limpede doar ținut în fața unei oglinzi. Fiind stângaci, probabil îi era mai comod să scrie așa, evitând să mânjească cerneala încă udă. Notițele acopereau totul, de la anatomie la mecanica apei, adesea îngrămădite în jurul desenelor pe aceeași filă.

„Omul vitruvian” al lui Leonardo nu este un tablou, ci un desen în peniță și cerneală, cu urme de vârf metalic, executat pe hârtie în jurul anului 1490. Foaia se păstrează la Gallerie dell’Accademia din Veneția și, fiind extrem de sensibilă la lumină, este expusă publicului foarte rar. Textul din jurul figurii transcrie proporțiile corpului descrise de arhitectul roman Vitruviu.

Michelangelo a ars personal, spre sfârșitul vieții, un mare număr dintre propriile schițe și desene pregătitoare. Voia ca lumea să vadă doar rezultatul final, nu efortul și ezitările din spatele lui, cultivând mitul că lucrările îi veneau fără trudă. Din acest motiv desenele sale autografe rămase sunt relativ puține și extrem de prețuite.

Studiile de proporție ale lui Albrecht Dürer au fost adunate în tratatul său despre proporțiile corpului omenesc, publicat în 1528, la scurt timp după moartea sa. Dürer a construit acolo, prin desen, sisteme de măsuri pentru tipuri umane variate, încercând să transforme frumusețea în regulă geometrică. Este una dintre primele lucrări teoretice de acest fel scrise în limba germană.

Studiul în acuarelă și guașă cunoscut drept „Iepurele tânăr”, semnat și datat 1502 de Dürer, este socotit o culme a observației naturii în grafica Renașterii. Fiecare fir de blană pare surprins separat, iar în ochiul lucios al animalului se distinge chiar reflexia unei ferestre cu cruce. Foaia se păstrează la Albertina din Viena.

Desenul lui Leonardo cunoscut ca „Sfânta Ana”, cartonul de la National Gallery din Londra, este o compoziție de mari dimensiuni în cărbune și cretă albă pe hârtie lipită. În 1987 un vizitator a tras un foc de armă asupra lui, spărgând sticla de protecție; schijele au deteriorat o porțiune din desen, care a fost apoi restaurat cu grijă. Astăzi este păzit în condiții de lumină scăzută.

Multe desene ale Renașterii au fost realizate cu tehnica vârfului metalic, un stilus de argint sau plumb tras pe hârtie pregătită în prealabil cu un strat fin de os măcinat și clei. Linia nu se poate șterge, așa că artistul trebuia să deseneze cu deplină siguranță a mâinii. În timp, urma de argint se oxidează și capătă o caldă tentă cafenie.

Rafael pregătea marile sale compoziții printr-o serie întreagă de desene, de la primele idei rapide până la cartonul în mărime naturală. Pe multe foi se văd găurile mici lăsate de tehnica înțepării conturului, prin care praful de cărbune era bătut pe suprafața de dedesubt pentru a transfera desenul. Aceste caroiaje și înțepături dezvăluie metoda sa de lucru pas cu pas.

Colecția Regală britanică de la Windsor păstrează sute de file autografe ale lui Leonardo, printre care celebrele studii anatomice desenate după disecții. Foile cu inima, mușchii și fătul în pântece uimesc și astăzi medicii prin exactitatea lor. Ele au rămas necunoscute publicului larg secole la rând, ascunse în albume.

Pentru fresca „Bătălia de la Anghiari”, Leonardo a pregătit studii viguroase de cai și de chipuri răcnind de furie, dintre care mai multe se păstrează ca desene. Pictura murală în sine s-a pierdut, iar compoziția centrală ne este cunoscută mai ales prin copii, cea mai faimoasă fiind desenul atribuit lui Rubens de la Luvru. Astfel, ceea ce a rămas cel mai viu din proiect trăiește în grafică.

Dürer a lăsat un autoportret desenat la numai treisprezece ani, executat cu vârful de argint, pe care mai târziu a adăugat el însuși o inscripție amintind că se înfățișase în oglindă la acea vârstă fragedă. Foaia, păstrată la Albertina din Viena, este una dintre cele mai timpurii autoportrete independente cunoscute din arta europeană. Uimește siguranța liniei la un copil.

Desenul lui Dürer numit „Mâini rugându-se” a fost la origine un studiu pregătitor, în peniță și cu tușe de alb, pe hârtie colorată în albastru, pentru un altar mare care a ars ulterior. Deși gândit doar ca etapă de lucru, studiul acestor mâini a ajuns una dintre cele mai reproduse imagini din lume. Se păstrează la Albertina din Viena.

Michelangelo a desenat pentru tânărul nobil Tommaso de’ Cavalieri o serie de foi de o rafinamente extraordinară, numite desene de prezentare, gândite nu ca schițe de lucru, ci ca opere finite dăruite în semn de prietenie. Printre ele se numără compoziții mitologice precum răpirea lui Ganimede și pedeapsa lui Tityos. Erau lucrate cu cretă cu o migală rar întâlnită în epocă.