Oameni

Lui i se atribuie crearea „coroanei de Advent” (Adventskranz): în 1839 a atârnat la Rauhes Haus o roată de lemn cu lumânări, câte una aprinsă pe zi, ca să numere copiii timpul până la Crăciun.

S-a născut la 29 octombrie 1875 la Eastwell Park, în Anglia, nepoată a reginei Victoria, și a devenit regină a României prin căsătoria cu regele Ferdinand. În anii cumpliți ai Primului Război Mondial, refugiată la Iași, a îmbrăcat haina de infirmieră a Crucii Roșii și a mers printre răniți și bolnavii de tifos, alinând suferința fără teamă de molimă, dobândind numele de „mama răniților”. Prin curajul și demnitatea ei a devenit un simbol al nădejdii și al unității naționale, iar la Conferința de Pace de la Paris (1919) a pledat cu strălucire pentru cauza României Mari. A lăsat pagini de memorii și o dragoste statornică pentru țara sa adoptivă. A murit la 18 iulie 1938, la Castelul Pelișor din Sinaia, iar inima sa a fost, după dorința ei, așezată separat, la mare.

A cerut ca inima să-i fie păstrată separat, într-o casetă, întâi la Balcic, lângă marea pe care o iubea; astăzi este păstrată la Muzeul Național de Istorie a României.

S-a născut la 22 aprilie 1850 la Năsăud (după alte surse, la Iași), cu numele Ana Câmpeanu, într-o familie modestă, rămânând de mică fără tată. A urmat la Iași Școala Centrală de Fete și a obținut diploma de institutoare, arătând de tânără o rară aplecare spre carte și cultură. Căsătorită cu profesorul universitar Ștefan Micle, a ținut la Iași un salon literar și a fost o prezență vie în viața culturală a orașului, publicând versuri și lăsând o operă poetică delicată. Numele ei rămâne pentru totdeauna legat de marea iubire și corespondență cu Mihai Eminescu. A murit la 3 august 1889, la Mănăstirea Văratec, la puține săptămâni după stingerea poetului.

A murit la doar câteva săptămâni după Eminescu, la Mănăstirea Văratec, iar legătura lor a rămas una dintre cele mai cunoscute povești de iubire din cultura română.

Născut în a doua jumătate a veacului al XV-lea, dintr-o veche familie boierească, Neagoe s-a suit pe tronul Țării Românești în anul 1512, după căderea neamului Craioveștilor din care se trăgea. Domnia sa, întinsă până la 1521, a fost o vreme de pace, de bună rânduială și de neasemuită înflorire a cucerniciei și a artelor. Fapta sa cea mai vestită a fost zidirea mănăstirii de la Curtea de Argeș, sfințită în anul 1517 în fața a numeroși ierarhi ai Răsăritului, biserică rămasă până astăzi ca o podoabă a pământului românesc. Din pana lui, ori de sub oblăduirea sa, au ieșit „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, cea dintâi carte de învățătură domnească și duhovnicească din literatura noastră veche. S-a mutat din această viață în anul 1521, plâns de întreaga țară, iar Biserica Ortodoxă Română l-a trecut mai târziu în ceata sfinților.

Iubitul meu fiu, mai înainte de toate se cade să cinstești și să lauzi neîncetat pe Dumnezeu cel mare și bun și milostiv.

Mănăstirea Curtea de Argeș, ctitoria sa, a devenit din anul 1914 necropolă regală a României, adăpostind mormintele regilor țării.

Fiu al lui Vlad Dracul și nepot al marelui Mircea cel Bătrân, Vlad s-a născut pe la anul 1431, se crede la Sighișoara, și a cunoscut din tinerețe amărăciunea ostaticelor la Poarta otomană. A ținut scaunul Țării Românești în trei rânduri, domnia sa cea mai însemnată fiind cea dintre anii 1456 și 1462, vreme în care a așezat o dreptate aspră și neîndurătoare, pedepsind fără cruțare fărădelegea și trădarea. Vestită a rămas ridicarea sa împotriva sultanului Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, când, în noaptea de 16–17 iunie 1462, a năvălit cu oastea sa în tabăra turcească, în cutezătorul „atac de noapte” de lângă Târgoviște. Trădat de boieri și părăsit, a fost silit să se retragă, apoi ținut ani îndelungați în surghiun la unguri. S-a întors scurt pe tron în anul 1476, dar a căzut în luptele cu turcii spre sfârșitul aceluiași an, rămânând în amintirea poporului ca domn drept și neînfricat apărător al țării.

Cetatea Poenari, întărită de Vlad Țepeș pe malul Argeșului, a rămas în tradiție drept adevărata sa cetate de scaun și apărare, spre deosebire de castelul Bran cu care numele său a fost legat abia în literatura târzie.

Născut la Sigmaringen în anul 1839, principe din casa de Hohenzollern-Sigmaringen, Carol a fost chemat pe tronul Principatelor Unite în anul 1866, după înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza, și a jurat credință noii sale patrii. Sub cârmuirea sa, România a purtat cu vitejie Războiul de Independență din anii 1877–1878, iar prin jertfa ostașilor la Plevna și Grivița și-a dobândit neatârnarea, recunoscută la congresul de la Berlin. În anul 1881 țara s-a înălțat la rang de regat, iar el a fost încoronat cel dintâi rege al României, cu o coroană turnată din oțelul unui tun luat de la turci. Domn de o disciplină și o cumpătare fără seamăn, a așezat temeliile statului modern, a înzestrat țara cu instituții, căi ferate și oaste bine rânduită. S-a stins în toamna anului 1914, la Sinaia, în castelul Peleș ridicat de el, lăsând în urmă o țară așezată și întărită.

Nihil sine Deo.

Coroana de oțel a lui Carol I a fost făurită din metalul unui tun otoman capturat la Plevna, spre a arăta că regalitatea românească s-a născut din jertfă pe câmpul de luptă.

Născut la Sigmaringen în anul 1865, nepot de frate al regelui Carol I, Ferdinand a fost adus în țară ca principe moștenitor și a urcat pe tronul României în anul 1914, la scurtă vreme după izbucnirea Marelui Război. În anul 1916, împotriva sângelui și a neamului său german, a ales să intre în război alături de Antantă pentru împlinirea visului de veacuri al unirii tuturor românilor. A trecut prin greaua cumpănă a retragerii în Moldova și prin biruințele de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917, când oastea țării a oprit năvala vrăjmașă. Truda i-a fost răsplătită prin Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, iar în anul 1922, la Alba Iulia, a fost încoronat rege al României întregite, dobândind numele de „Întregitorul”. S-a stins în anul 1927, lăsând în urmă o Românie mărită și așezată între hotarele ei firești.

Fiindcă a ales țara adoptivă în locul familiei sale de origine, casa de Hohenzollern l-a șters din rândurile ei, iar împăratul Germaniei l-a socotit trădător; românii însă l-au numit „cel Loial” și „Întregitorul”.

Născut la Sinaia în anul 1921, fiu al regelui Carol al II-lea și strănepot al regelui Ferdinand, Mihai s-a aflat de două ori pe tronul României: mai întâi copil, între 1927 și 1930, apoi din anul 1940, după retragerea tatălui său. Fapta sa cea mai însemnată a fost actul de la 23 august 1944, când, tânăr rege, a poruncit arestarea mareșalului Antonescu și a întors armele țării împotriva Germaniei naziste, scurtând, după unele socoteli, cursul războiului. Pentru această cutezanță a primit cele mai înalte distincții ale marilor puteri aliate. La 30 decembrie 1947, sub amenințarea comuniștilor și cu țara ocupată, a fost silit să iscălească actul de abdicare și a luat drumul îndelungatului exil. S-a întors la vatra strămoșească după căderea comunismului, purtat cu demnitate și verticalitate până la moartea sa, în anul 2017, când a fost petrecut de mulțime cu cinstea cuvenită unui rege.

Regele Mihai a fost, prin actul de la 23 august 1944, decorat atât de Statele Unite cu „Legion of Merit”, cât și de Uniunea Sovietică cu Ordinul „Victoria”, fiind unul dintre puținii cavaleri ai acestei din urmă distincții și, între ei, ultimul rămas în viață.

Voievod al românilor din Maramureș, Bogdan a trăit în veacul al XIV-lea, într-o vreme de aspră stăpânire a coroanei ungare asupra ținuturilor de la miazănoapte. Neplecându-și grumazul înaintea regelui Ludovic I al Ungariei, el a trecut munții, se crede pe la anul 1359, în ținutul Moldovei, alungând pe voievozii puși de unguri și așezând acolo o stăpânire de sine stătătoare. Prin acest „descălecat” a întemeiat statul neatârnat al Moldovei, rupt de sub oblăduirea coroanei ungurești, faptă pe care înseși cronicile ungare o mărturisesc cu ciudă. A domnit până spre anul 1367, punând temelia unei țări și a unei dinastii ce avea să dea neamului voievozi vestiți, între care marele Ștefan. Rămâne în istorie ca întâiul domn de sine stătător al Moldovei și întemeietor al țării.

Cronicile latine ale regatului ungar îl numesc pe Bogdan „infidelul nostru”, mărturisind fără voie că țara Moldovei s-a smuls de sub stăpânirea coroanei Sfântului Ștefan.

Trăitor în cumpăna veacurilor al XIII-lea și al XIV-lea, Basarab a fost cel dintâi mare voievod care a strâns sub o singură stăpânire ținuturile de la miazăzi de Carpați, întemeind astfel Țara Românească de sine stătătoare. Fapta care i-a înveșnicit numele a fost strălucita biruință din bătălia de la Posada, din noiembrie 1330, când oastea sa a zdrobit în strâmtorile munților puternica armată a regelui Carol Robert de Anjou al Ungariei, care venise să-l supună. Prin această izbândă, neatârnarea tânărului stat a fost pecetluită cu sânge și rămasă neștirbită. Numele său a dat pecete întregii dinastii a Basarabilor, care a cârmuit Țara Românească veacuri de-a rândul, iar mai târziu chiar ținutului dintre Prut și Nistru, Basarabia. S-a stins pe la anul 1351 ori 1352, lăsând în urmă o țară întemeiată și liberă.

Bătălia de la Posada este zugrăvită în vestita Cronică pictată de la Viena, unde se vede oastea ungară strivită de trunchiuri și de săgeți în strâmtorile munților — una dintre cele mai vechi înfățișări ale unei biruințe românești.

Născut în anul 1214 și urcat pe tronul Franței încă din copilărie, în anul 1226, sub oblăduirea înțeleaptă a mamei sale, Blanca de Castilia, Ludovic a fost socotit de veacuri pildă de suveran creștin. Domnia sa a fost o vreme de bună rânduială și dreptate, iar el însuși obișnuia, se povestește, să judece pricinile supușilor săi la umbra unui stejar din Vincennes, deopotrivă pentru bogat și pentru sărac. Cucernic peste măsură, a pornit în două cruciade pentru izbăvirea Locurilor Sfinte, cea dintâi în anul 1248, în care a fost până și luat prizonier în Egipt. A ridicat la Paris minunata Sainte-Chapelle spre a adăposti sfintele moaște ale Patimilor. S-a stins de ciumă în anul 1270, la Tunis, în vreme ce purta cea de-a doua cruciadă, iar Biserica Apuseană l-a trecut în rândul sfinților în anul 1297, singurul rege al Franței cinstit astfel.

Ludovic cel Sfânt a ridicat la Paris capela Sainte-Chapelle, giuvaier al goticului, spre a adăposti Coroana de spini și alte moaște ale Patimilor Domnului, pe care le răscumpărase cu preț mare de la împăratul latin al Constantinopolului.

Născut pe la anul 849, cel mai mic dintre fiii regelui Æthelwulf, Alfred a ajuns rege al Wessexului în anul 871, într-o vreme de cumplită primejdie, când puhoaiele vikingilor amenințau să înghită întreaga Anglie. După ani de lupte grele și după o vreme de pribegie prin mlaștinile de la Athelney, el a repurtat marea biruință de la Edington, în anul 878, silind pe căpetenia danezilor, Guthrum, să se plece și să primească botezul creștin. A întărit apoi țara cu cetăți și cu o flotă, și a așezat legi înțelepte pentru pacea supușilor săi. Iubitor de învățătură, a chemat cărturari la curtea sa și a pus să se tălmăcească în graiul saxon cărți de folos sufletesc, râvnind ca și cei de rând să deprindă slova. S-a mutat din viață în anul 899, rămânând singurul monarh al Angliei căruia norodul i-a adăugat numele de „cel Mare”.

Legenda spune că, pribeag și necunoscut printre țăranii din Athelney, regele ar fi fost dojenit de o gospodină pentru că lăsase să se ardă niște turte puse la copt — semn al smereniei la care ajunsese cel ce avea să mântuiască Anglia.

Născut pe la anul 975, fiu al ducelui Géza din neamul Arpadienilor, botezat cu numele de Ștefan, el a moștenit conducerea maghiarilor și s-a suit în fruntea lor pe la anul 997. În noaptea Crăciunului din anul 1000, ori la începutul anului 1001, a primit coroana regală trimisă, după tradiție, de papa Silvestru al II-lea, devenind cel dintâi rege al Ungariei. A frânt împotrivirea căpeteniilor păgâne și a așezat cu tărie credința creștină, întemeind episcopii și mănăstiri și rânduind țara după legi noi. A dat poporului său așezăminte creștine și o cârmuire trainică, prefăcând o uniune de triburi într-un regat de sine stătător. S-a stins în anul 1038, iar Biserica l-a trecut în rândul sfinților în anul 1083; coroana ce-i poartă numele a rămas veacuri de-a rândul semnul sacru al statului maghiar.

„Sfânta Coroană a Ungariei”, legată de numele lui Ștefan, a fost socotită veacuri de-a rândul nu doar odor regal, ci însuși izvorul legitimității statului — atât de mult, încât regatul a fost numit uneori „țara Sfintei Coroane”.

Născut pe la anul 958, nepot al cneaghinei Olga cea creștină, Vladimir a ajuns mare cneaz al Kievului pe la anul 980, după lupte crâncene cu frații săi, fiind în tinerețe un închinător înverșunat al idolilor păgâni. Cronica veche povestește cum a trimis soli să cerceteze credințele popoarelor, iar aceștia, întorcându-se de la slujba din Sfânta Sofia a Constantinopolului, i-au spus că nu au știut de se aflau în cer ori pe pământ, atât era de frumoasă. Astfel, pe la anul 988, Vladimir a primit botezul creștin de la Bizanț și a poruncit ca tot norodul Kievului să fie botezat în apele Niprului, aducând Rusiei lumina Ortodoxiei. Din prigonitor și om al sabiei s-a prefăcut în cârmuitor blând și milostiv, zidind biserici și ajutând pe săraci. S-a mutat din viață în anul 1015, iar Biserica l-a cinstit ca sfânt „întocmai cu Apostolii”, luminător al pământului rusesc.

După Cronica lui Nestor, solii lui Vladimir, întorși din biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, au mărturisit: „nu mai știam de suntem în cer ori pe pământ” — cuvinte rămase drept temei al alegerii credinței răsăritene.

Născut pe la anul 748, fiu al lui Pepin cel Scurt din neamul carolingian, Carol a ajuns rege al francilor în anul 768 și, prin necurmate războaie, a lărgit stăpânirea sa peste cea mai mare parte a Apusului creștin, supunând pe saxoni, pe longobarzi și pe alte neamuri. În noaptea Crăciunului din anul 800, la Roma, papa Leon al III-lea i-a așezat pe cap coroana de împărat, reînviind astfel, după veacuri, demnitatea imperială în Apus. Cârmuirea sa a fost o vreme de rânduială și de înflorire, când s-au ridicat școli pe lângă mănăstiri, s-au copiat cărți vechi și s-a deșteptat învățătura, în ceea ce s-a numit „Renașterea carolingiană”. Iubitor de credință și de dreptate, deși abia deprinsese el însuși slova la vârstă înaintată, a strâns la curtea sa de la Aachen pe cei mai învățați bărbați ai vremii. S-a stins în anul 814, la Aachen, lăsând Europei temelia unei civilizații și numele de „părinte al Europei”.