Artă

Edmund Dulac, francez naturalizat britanic, a strălucit mai ales în ilustraţiile pentru „O mie şi una de nopţi” şi pentru poveştile lui Andersen, unde folosea acuarele de o bogăţie cromatică influenţată de miniatura persană şi de gravura japoneză. Culorile lui saturate contrastau puternic cu paleta reţinută a lui Rackham.

Marea epocă a cărţilor-cadou de sărbători, între aproximativ 1905 şi 1920, s-a bazat pe un progres tehnic: procedeul de tricromie prin trei clişee (roşu, galben, albastru) permitea în sfârşit tipărirea acuarelelor color pe pagini lipite (tipped-in plates). Primul Război Mondial, prin scumpirea hârtiei, a pus practic capăt acestei ere de aur.

Kay Nielsen, ilustratorul danez, a realizat acuarelele pentru „La răsărit de soare şi la apus de lună” (1914), o culegere de basme nordice, cu figuri alungite, elegante, în stil Art Nouveau. Mai târziu a lucrat pentru studiourile Disney, contribuind la secvenţa „O noapte pe muntele pleşuv” din filmul „Fantasia”.

Fraţii englezi Walter Crane, Randolph Caldecott şi Kate Greenaway sunt consideraţi părinţii cărţii ilustrate moderne pentru copii, în epoca victoriană târzie. Colaborarea lor cu gravorul şi tipograful Edmund Evans a permis reproducerea fidelă a acuarelelor delicate prin gravura în lemn colorată.

Medalia Caldecott, cea mai prestigioasă distincţie americană pentru ilustraţie de carte de copii, poartă numele lui Randolph Caldecott şi se acordă din 1938. Caldecott murise încă din 1886, la doar treizeci şi nouă de ani, în Florida, unde plecase în căutarea unei clime blânde pentru sănătatea sa fragilă.

Kate Greenaway a impus o modă vestimentară pentru copii prin acuarelele ei cu fetiţe în rochii cu talie înaltă, bonete şi pălării de paie, inspirate din perioada Regenţei. „Costumul Greenaway” a fost adoptat efectiv de familiile din clasa mijlocie britanică, iar admiratorul ei John Ruskin i-a lăudat public opera.

N.C. Wyeth, celebrul ilustrator american al cărţilor de aventuri precum „Insula comorii”, lucra predominant în ulei, nu în acuarelă; în schimb, fiul său Andrew Wyeth a devenit unul dintre cei mai mari maeştri americani ai acuarelei în secolul XX. Andrew prefera acuarela şi tempera pentru peisajele austere din Maine şi Pennsylvania.

Manuscrisul original al primei ediţii private a lui „Peter Iepuraşul” din 1901 era tipărit alb-negru, cu o singură planşă color pe copertă; abia ediţia comercială Warne din 1902 a inclus ilustraţiile în acuarelă color în interior. Multe dintre acuarelele originale ale lui Beatrix Potter se păstrează astăzi la Victoria and Albert Museum din Londra.

Arthur Rackham a expus adesea acuarelele originale în galerii, tratându-le ca opere de sine stătătoare, nu doar ca material pentru tipar. Aceasta a contribuit la ridicarea statutului ilustratorului de carte la rangul de artist recunoscut, într-o vreme când ilustraţia era considerată o artă minoră.

Ultima mare lucrare a lui Arthur Rackham a fost seria de acuarele pentru „Vântul prin sălcii” de Kenneth Grahame, o carte pe care şi-o dorise de mult să o ilustreze. A terminat-o în 1939, cu puţin înainte de moarte, iar ediţia americană a apărut postum, ca un adevărat testament artistic.

Cred că nu am dorit niciodată să cresc mare.

Edmund Dulac a fost prieten apropiat cu poetul W.B. Yeats şi a proiectat costume şi măşti pentru piesele lui de teatru. Pe lângă acuarelele lui de basm, Dulac a desenat şi timbre poştale britanice, printre care timbrul comemorativ pentru încoronarea reginei Elisabeta a II-a.

Nu-mi amintesc o vreme când să nu fi crescut ciuperci şi ferigi în pădure ca să le pictez.

Iosif Iser este cunoscut mai ales pentru uleiurile sale cu tătăroaice din Dobrogea, dar în tinerețe a lucrat mult în tuș și guașă, iar linia sa fermă, aproape de desenul de presă, se simte și în lucrările pe hârtie. Formația sa de caricaturist la revistele satirice de la începutul secolului XX i-a dat siguranța conturului care avea să devină marca stilului său.

Nicolae Dărăscu, unul dintre marii peisagiști români, a fost fascinat de Veneția, unde a revenit în mai multe rânduri. Apa lagunei, cu reflexele ei tremurate, este un subiect care se potrivește firesc tehnicii lucrului pe hârtie udă, unde culoarea se difuzează singură și imită luciul mișcător al canalelor.

Egon Schiele a lăsat un număr impresionant de lucrări pe hârtie în acuarelă și guașă, mult mai numeroase decât uleiurile sale. Pentru el hârtia nu era o simplă schiță pregătitoare, ci o operă finită în sine, cu contur nervos și pete de culoare aplicate cu economie, lăsând albul foii să respire în jurul trupurilor.

În 1912 Egon Schiele a fost arestat la Neulengbach, iar în timpul celor aproape trei săptămâni de detenție a continuat să deseneze și să picteze pe hârtie, printre altele celula și obiectele din jur. Aceste foi, unele acuarelate, poartă inscripții amare despre condiția artistului întemnițat.

Emil Nolde, unul dintre marii expresioniști germani, a fost interzis de regimul nazist să mai picteze, fiind considerat un artist „degenerat”. În anii aceia a creat pe ascuns sute de mici acuarele pe care le-a numit el însuși „picturi nepictate”, tocmai fiindcă acuarela, tăcută și rapidă, nu lăsa mirosul de ulei care l-ar fi trădat.

Grădina lui Emil Nolde de la Seebüll, în nordul Germaniei, a fost proiectată de artist și de soția sa în forma inițialelor lor. Florile de acolo — maci, dalii, trandafiri — au devenit un motiv recurent în acuarelele sale, unde culorile ard cu o intensitate aproape nefiresc de vie pentru o tehnică atât de fluidă.

Nolde obținea strălucirea florilor sale lucrând adesea pe hârtie japoneză, subțire și absorbantă, umezită în prealabil. Culoarea pătrundea în fibre și se contopea în tranziții catifelate, fără contururi dure, astfel încât petalele par a se topi una într-alta.

Jean Alexandru Steriadi, pictor și grafician român, a fost și un pasionat desenator de vederi urbane și portuare. Balcicul, micul oraș de pe malul Mării Negre, l-a atras la fel ca pe mulți artiști români interbelici, iar lumina lui albă, mediteraneană, se prindea firesc în transparențele lucrului pe hârtie.

Cuvântul „acuarelă” vine din latinescul aqua, apă, iar liantul care ține pigmentul este de regulă guma arabică — o rășină obținută din arborii de acacia. Datorită acestei gume, culoarea uscată poate fi reactivată cu apă chiar și după ani, ceea ce face tehnica unică între procedeele picturale.

În acuarela clasică, albul nu se pictează cu culoare, ci se păstrează din hârtie — luminile cele mai puternice sunt tocmai porțiunile lăsate neatinse. De aceea acuarelistul trebuie să gândească tabloul invers, rezervând de la început zonele care trebuie să strălucească.

John Singer Sargent, celebru portretist mondain, a găsit în acuarelă o libertate pe care pictura de comandă i-o refuza. În călătoriile prin Veneția, Alpi și Orient a umplut zeci de foi cu bărci, marmure și grădini, lucrând iute, cu tușe largi și sigure, ca un om scăpat de constrângeri.

Culorile, calitățile lor și viața lor mă iubesc. Ele mă urmează.

Arta nu poate fi modernă; arta este dintotdeauna eternă.

„Omul vitruvian” al lui Leonardo nu este un tablou, ci un desen în peniță și cerneală, cu urme de vârf metalic, executat pe hârtie în jurul anului 1490. Foaia se păstrează la Gallerie dell’Accademia din Veneția și, fiind extrem de sensibilă la lumină, este expusă publicului foarte rar. Textul din jurul figurii transcrie proporțiile corpului descrise de arhitectul roman Vitruviu.

Desenul lui Leonardo cunoscut ca „Sfânta Ana”, cartonul de la National Gallery din Londra, este o compoziție de mari dimensiuni în cărbune și cretă albă pe hârtie lipită. În 1987 un vizitator a tras un foc de armă asupra lui, spărgând sticla de protecție; schijele au deteriorat o porțiune din desen, care a fost apoi restaurat cu grijă. Astăzi este păzit în condiții de lumină scăzută.

Multe desene ale Renașterii au fost realizate cu tehnica vârfului metalic, un stilus de argint sau plumb tras pe hârtie pregătită în prealabil cu un strat fin de os măcinat și clei. Linia nu se poate șterge, așa că artistul trebuia să deseneze cu deplină siguranță a mâinii. În timp, urma de argint se oxidează și capătă o caldă tentă cafenie.

Rafael pregătea marile sale compoziții printr-o serie întreagă de desene, de la primele idei rapide până la cartonul în mărime naturală. Pe multe foi se văd găurile mici lăsate de tehnica înțepării conturului, prin care praful de cărbune era bătut pe suprafața de dedesubt pentru a transfera desenul. Aceste caroiaje și înțepături dezvăluie metoda sa de lucru pas cu pas.