Artă

„Infernul” lui Dante, cu ilustrațiile lui Doré, a apărut în 1861 pe cheltuiala artistului însuși, fiindcă niciun editor nu voia să riște banii pe un volum atât de scump. Succesul a fost fulminant, iar editorul Louis Hachette i-a trimis a doua zi o telegramă memorabilă prin care îl chema urgent, recunoscând că se înșelase. „Purgatoriul” și „Paradisul” au urmat în 1868.

Pentru gravurile lui John Tenniel la „Alice în Țara Minunilor” (1865), autorul Lewis Carroll a respins prima tranșă tipărită de editura Macmillan. Tenniel se plânsese că reproducerea desenelor sale ieșise prost, iar Carroll a cerut retragerea întregului tiraj de aproximativ 2000 de exemplare. Acele exemplare respinse au devenit ulterior printre cele mai rare și mai căutate cărți pentru copii din lume.

John Tenniel a desenat Pălărierul Nebun cu o etichetă pe care scrie „In this style 10/6” — adică zece șilingi și șase penny, prețul pălăriei. Detaliul apare în ilustrația originală și e adesea trecut cu vederea de cititorii moderni, care nu mai recunosc vechea notație monetară britanică dinainte de zecimalizare.

Aubrey Beardsley a ilustrat drama „Salomé” a lui Oscar Wilde (ediția engleză din 1894) cu desene în tuș negru de o îndrăzneală atât de mare, încât mai multe plăci au trebuit cenzurate sau înlocuite înainte de tipar. Beardsley strecurase în unele imagini caricaturi ale lui Wilde însuși și detalii licențioase pe care editorul le-a considerat inacceptabile.

Aubrey Beardsley a murit de tuberculoză în 1898, la doar 25 de ani. Convertit la catolicism pe patul de moarte, i-a scris editorului Leonard Smithers o scrisoare rugându-l disperat să distrugă toate desenele sale „obscene”. Rugămintea nu a fost respectată, iar acele lucrări supraviețuiesc astăzi ca parte esențială a operei sale.

Stilul inconfundabil al lui Beardsley — mase mari de negru pur contrastând cu spații albe și linii fine — era dictat parțial de tehnica reproducerii. Desenele sale erau gândite pentru procesul fotomecanic al blocului de linie (line block), care redă doar alb și negru fără tonuri intermediare, așa că artistul a transformat această limitare într-un limbaj vizual propriu.

Gustave Doré a ilustrat „Don Quijote” al lui Cervantes în 1863, iar imaginile sale au marcat atât de puternic imaginarul colectiv încât până azi ni-l închipuim pe cavalerul rătăcitor slab și deșirat, iar pe Sancho Panza scund și rotofei — o dualitate vizuală pe care textul o sugerează, dar pe care Doré a fixat-o definitiv în minte.

William Blake nu doar că scria și ilustra, ci își tipărea cărțile printr-o metodă inventată de el, numită „relief etching” (gravură în relief). Scria textul și desena conturul cu un lac rezistent la acid direct pe placa de cupru, apoi lăsa acidul să corodeze metalul din jur, astfel încât cuvintele și imaginile rămâneau în relief și se tipăreau împreună. Fiecare exemplar era apoi colorat manual.

Ilustrațiile lui Sir John Tenniel pentru revista satirică „Punch”, unde a lucrat aproape 50 de ani, i-au adus în 1893 titlul de cavaler — fiind primul ilustrator și caricaturist britanic înnobilat pentru munca sa grafică. Faimosul său desen „Dropping the Pilot” (1890), despre demiterea lui Bismarck, rămâne una dintre cele mai citate caricaturi politice din istorie.

Gustave Doré a fost un copil-minune: la 15 ani publica deja litografii, iar contractul cu editorul Charles Philipon l-a obligat, pe când era adolescent, să livreze câte o pagină de desene pe săptămână. De-a lungul vieții a produs o cantitate uriașă de lucrări, ilustrând peste 200 de titluri, printre care Biblia, „Poveștile” lui Perrault și „Corbul” lui Poe.

Modelul real pentru Alice din cartea lui Carroll a fost Alice Liddell, o fetiță brunetă cu breton scurt. Însă John Tenniel a desenat-o blondă și cu părul lung, ignorând deliberat înfățișarea copilului real. Se pare că Tenniel a preferat un tip idealizat de fetiță victoriană, iar imaginea sa a devenit „Alice canonică” a lumii întregi.

Xilogravura în capul lemnului (wood engraving), tehnica dominantă a ilustrației de carte victoriene, folosea lemn tare de merișor tăiat perpendicular pe fibre. Duritatea suprafeței permitea linii extrem de fine și tiraje de sute de mii de exemplare fără uzură vizibilă — motiv pentru care era ideală pentru cărțile și revistele ilustrate de mare tiraj din secolul al XIX-lea.

Walter Crane, unul dintre marii ilustratori de cărți pentru copii din epoca victoriană, a colaborat cu tipograful Edmund Evans, un maestru al gravurii color în lemn (chromoxylography). Împreună au produs „toy books” ieftine, dar de o rafinamentură cromatică remarcabilă, dovedind că o carte pentru copii putea fi în același timp accesibilă și frumoasă tipografic.

William Morris a fondat în 1891 tipografia Kelmscott Press, iar capodopera ei, ediția operelor lui Chaucer din 1896, a fost ilustrată cu gravuri după desenele lui Edward Burne-Jones. Volumul, cu bordurile sale bogate și literele gotice desenate de Morris, a devenit un manifest al ideii că o carte tipărită poate fi ea însăși o operă de artă totală.

Am o singură scuză: greșeala mea a fost că eram tânăr.

Grotescul este, în artă, ceea ce e umorul în literatură.

Cuvântul „caricatură” vine din italienescul „caricare”, care înseamnă „a încărca” sau „a exagera”. Termenul a fost consacrat în jurul anilor 1590 de frații Carracci din Bologna, care numeau „ritrattini carichi” acele portrete în care trăsăturile modelului erau împinse spre exagerare cu bună știință. Astfel, chiar din start, caricatura a fost gândită ca un portret „încărcat” de adevăr, nu ca o simplă bătaie de joc.

William Hogarth și-a numit seriile de gravuri „subiecte morale moderne”, considerându-se mai degrabă un autor dramatic decât un simplu grafician. Seria „A Rake's Progress” (Cariera unui destrăbălat), din 1735, urmărește în opt scene prăbușirea unui tânăr moștenitor, de la avere la temniță și ospiciu. Hogarth a militat pentru o lege a drepturilor de autor tocmai pentru că gravurile sale erau copiate pe scară largă fără voia lui.

În 1832, litografia lui Honoré Daumier intitulată „Gargantua”, care îl înfățișa pe regele Ludovic-Filip înghițind pungi cu banii poporului, i-a adus artistului șase luni de închisoare pentru ofensă adusă persoanei regelui. Pedeapsa a fost executată în parte la închisoarea Sainte-Pélagie și în parte într-un sanatoriu. Departe de a-l descuraja, episodul l-a transformat pe Daumier într-un simbol al presei satirice franceze.

Portretul-simbol al regelui Ludovic-Filip ca „pară” (la poire) a fost inventat de Charles Philipon, directorul revistelor satirice „La Caricature” și „Le Charivari”. La procesul său din 1831, Philipon a desenat în fața juraților patru schițe care transformau treptat chipul regal într-o pară, pentru a demonstra absurditatea acuzației că orice asemănare ar fi o insultă. Para a devenit apoi cel mai folosit simbol antimonarhic al epocii.

Jean-Ignace-Isidore Gérard, cunoscut sub pseudonimul Grandville, a creat în seria „Les Métamorphoses du jour” (1829) o lume în care oamenii au corpuri umane, dar capete de animale, satirizând moravurile burgheze ale timpului. Viziunile sale fantastice, cu obiecte însuflețite și hibrizi ciudați, i-au fascinat mult mai târziu pe suprarealiști, care l-au revendicat drept precursor. André Breton însuși a admirat imaginația lui vizionară.

Revista britanică „Punch”, fondată în 1841, a dat limbii engleze cuvântul „cartoon” în sensul modern de desen umoristic de presă. În 1843 revista a publicat o serie de desene numite ironic „Cartoons”, parodiind schițele pregătitoare (numite „cartoons”) pentru frescele destinate noului Palat Westminster. Gluma a prins atât de bine încât sensul cuvântului s-a schimbat definitiv.

James Gillray, considerat părintele caricaturii politice britanice, a popularizat imaginea lui John Bull ca întruchipare a englezului de rând și l-a înfățișat pe Napoleon drept „Little Boney”, un omuleț iute la mânie. Se spune că însuși Napoleon ar fi fost înfuriat de aceste caricaturi, care circulau prin toată Europa. Gillray și-a pierdut vederea și mințile spre sfârșitul vieții, murind în 1815.

Thomas Nast, caricaturist la revista americană „Harper's Weekly”, este considerat cel care a fixat în imaginarul modern elefantul ca simbol al Partidului Republican și a popularizat măgarul democraților. Tot lui i se atribuie și versiunea vizuală modernă a lui Moș Crăciun, cu barbă albă și burtă rotundă. Campania sa grafică împotriva politicianului corupt William Tweed a contribuit la căderea acestuia.

Litografia, inventată de Alois Senefelder în jurul anului 1796, a revoluționat caricatura de presă pentru că permitea desenatorului să lucreze direct pe piatra de calcar, aproape ca pe hârtie, fără intermedierea gravorului. Această libertate a dat naștere spontaneității și forței de linie pe care le vedem la Daumier și la contemporanii lui. Fără litografie, presa satirică ilustrată din secolul al XIX-lea nu ar fi existat în forma pe care o cunoaștem.

Deși cunoscut mai ales ca sculptor, Daumier a realizat de fapt peste 4000 de litografii de-a lungul carierei, marea majoritate publicate în presa satirică. Seria sa de busturi din lut ars, „Les Célébrités du Juste Milieu”, îi înfățișa pe deputații francezi ca modele tridimensionale pe care apoi le desena. Recunoașterea sa ca pictor a venit abia postum, la mult timp după ce faima lui de caricaturist se stinsese.

Cea mai faimoasă gravură a lui Hogarth, „Gin Lane” (1751), a fost concepută împreună cu perechea ei, „Beer Street”, ca argument vizual într-o dezbatere publică despre consumul de gin în Londra. „Gin Lane” arată o mahala în ruină și o mamă care își scapă pruncul în beție, în timp ce „Beer Street” prezintă o comunitate prosperă care bea bere. Cele două gravuri au sprijinit adoptarea legii Gin Act din 1751.

Francisco Goya și-a numit seria de 80 de gravuri „Los Caprichos” (1799) și a însoțit fiecare placă de comentarii mușcătoare. Cea mai celebră, „El sueño de la razón produce monstruos” (Somnul rațiunii naște monștri), arată un om adormit la masă, asaltat de bufnițe și lilieci. Goya a retras seria de la vânzare la scurt timp, temându-se de Inchiziție, și a donat plăcile de cupru regelui.

Gian Lorenzo Bernini, marele sculptor baroc, este considerat de mulți istorici drept unul dintre primii care au practicat caricatura ca gen aparte în secolul al XVII-lea. El schița, din câteva linii iuți, chipuri de cardinali și chiar de papi, prinzând esența unui om prin exagerarea unei singure trăsături. Se povestește că aceste portrete jucăușe erau apreciate chiar de cei portretizați, ca semn de spirit rafinat.

Revista germană „Simplicissimus”, fondată la München în 1896, a devenit celebră pentru buldogul roșu de pe copertă, desenat de Thomas Theodor Heine, ca simbol al satirei mușcătoare. Tonul ei critic la adresa autorităților wilhelmiene a dus la procese și confiscări, iar un număr din 1898 le-a adus redactorilor pedepse cu închisoarea pentru lezmajestate. Revista a atras unele dintre cele mai ascuțite peniță ale epocii.