Artă

În 1835, o lege a cenzurii din Franța a interzis practic caricatura politică. Redactorii revistei „Le Charivari”, unde lucra Daumier, s-au reorientat spre satira moravurilor sociale. Astfel a apărut personajul Robert Macaire, escrocul elegant care întruchipa specula și afacerismul epocii, demonstrând cum cenzura a redirecționat, fără să stingă, geniul litografic al lui Daumier.

Henri de Toulouse-Lautrec a revoluționat afișul cu prima sa litografie în culori, „Moulin Rouge: La Goulue”, din 1891. Prin siluetele plate, contururile ferme și spațiile mari de culoare, tânărul artist a transformat un simplu anunț publicitar într-o operă de artă. Afișele erau lipite pe zidurile Parisului, iar oamenii începeau deja să le desprindă pentru a le păstra.

Pentru a obține texturile granulate atât de caracteristice afișelor sale, Toulouse-Lautrec folosea tehnica numită „crachis”: stropea cerneala pe piatră cu o perie, printr-o sită, creând un fin nor de puncte. Această improvizație tehnică dădea profunzime și atmosferă compozițiilor, apropiindu-le de vibrația unei fotografii de epocă.

Jules Chéret, supranumit „părintele afișului modern”, a produmit în cariera sa peste o mie de afișe litografice. Pornind ca ucenic litograf și perfecționându-se la Londra, el a pus la punct un procedeu de litografie în trei culori care permitea tiraje mari și ieftine. Femeile vesele și luminoase din afișele sale au fost botezate de public „Chérettes”.

Când și-a lansat cariera în 1830, Daumier lucra cu o rapiditate uimitoare: putea desena direct pe piatră o litografie într-o singură zi, gata de tipar a doua dimineață în ziar. Această viteză a făcut din litografie mediul ideal al presei ilustrate, permițând comentariul vizual asupra evenimentelor aproape la zi.

Francisco Goya, deja bătrân și autoexilat la Bordeaux, a îmbrățișat noua tehnică litografică în ultimii săi ani. Seria „Taurii de la Bordeaux” (1825) cuprinde patru litografii de mari dimensiuni cu scene de coridă. Se spune că lucra piatra așezată pe un șevalet, ca pe o pânză, atacând-o cu o energie neobișnuită pentru un artist aflat la peste șaptezeci de ani.

Cromolitografia, litografia în culori realizată prin suprapunerea mai multor pietre, a democratizat imaginea colorată în secolul al XIX-lea. Fiecare culoare cerea o piatră separată și o trecere prin presă cu o potrivire perfectă a registrului. Un afiș complex putea necesita astfel zece sau mai multe pietre, fiecare adăugând un strat de culoare peste precedentul.

Théodore Géricault, autorul „Plutei Meduzei”, a fost și un litograf pasionat. În timpul șederii sale la Londra, între 1820 și 1821, a realizat o serie de litografii cu scene de stradă și cai care i-au consolidat reputația. El se numără printre primii mari pictori romantici francezi care au luat în serios noua tehnică drept mijloc de expresie artistică, nu doar de reproducere.

Odilon Redon a creat un întreg univers întunecat pe care el însuși îl numea „les noirs”, negrurile sale. Prin cărbune și litografie, artistul explora vise, spaime și viziuni fantastice, cu ochi plutitori și creaturi hibride. Litografia îi permitea să obțină o gamă profundă de nuanțe de negru, potrivită pentru lumea sa de reverie și mister.

Litografia a fost mult timp singura tehnică grafică ce reda cu fidelitate atingerea directă a mâinii artistului. Fiindcă desenul se face cu creionul gras chiar pe piatră, urma este la fel de spontană ca pe hârtie, cu toate ezitările și apăsările ei. Din acest motiv, colecționarii prețuiesc litografiile ca fiind cele mai apropiate de gestul viu al creatorului.

Trebuie să fii din vremea ta și să pictezi ceea ce vezi.

Peste tot găsesc frumusețea, dar nu găsesc nicăieri urâțenia.

Știai că „Marele val de la Kanagawa” al lui Hokusai nu este de fapt un tsunami, ci un val de furtună obișnuit, dar surprins cu o forță vizuală rareori egalată? Muntele Fuji, cel care dă numele întregii serii, apare mic și liniștit în depărtare, aproape înghițit de spuma valului. Contrastul dintre imensitatea aparentă a apei și micimea muntelui sacru este, de fapt, o iluzie de perspectivă atent gândită.

Știai că seria „Treizeci și șase de vederi ale muntelui Fuji” a lui Hokusai cuprinde de fapt patruzeci și șase de planșe, nu treizeci și șase? Succesul primelor imagini a fost atât de mare încât editorul Nishimuraya Yohachi a comandat încă zece vederi suplimentare. Cele adăugate ulterior sunt ușor de recunoscut fiindcă au conturul tras cu negru, în locul albastrului de Prusia folosit la primele.

Știai că albastrul intens care domină „Marele val” se datorează unui pigment sintetic importat, cunoscut ca „albastru de Prusia”? Ajuns în Japonia prin negoțul cu olandezii, acest colorant rezistent la lumină a devenit la modă exact în anii în care Hokusai lucra la seria despre Fuji. Vechile albastruri vegetale japoneze se decolorau repede, iar noul pigment a schimbat pentru totdeauna paleta xilogravurii.

Știai că o singură planșă ukiyo-e color se năștea din colaborarea a cel puțin patru meșteri, nu doar a artistului? Pictorul desena modelul, gravorul îl tăia în lemn de cireș, imprimeurul aplica culorile rând pe rând, iar editorul finanța și coordona totul. Numele care a rămas în istorie este aproape mereu doar al desenatorului, deși mâna gravorului decidea finețea fiecărei linii de păr.

Știai că fiecare culoare dintr-o xilogravură nishiki-e cerea o placă de lemn separată, tipărită pe rând peste aceeași coală? Pentru ca hârtia să cadă exact în același loc de fiecare dată, gravorii tăiau în lemn niște repere numite kentō, un fel de colțare de aliniere. Această invenție discretă a făcut posibilă suprapunerea precisă a zece sau mai multe culori pe o singură foaie.

Știai că Hokusai și-a schimbat numele de artist de peste treizeci de ori de-a lungul vieții? Fiecare schimbare marca adesea o nouă etapă a stilului său, iar numele vechi le ceda uneori unor elevi. Spre bătrânețe și-a spus „Gakyō Rōjin”, adică „bătrânul înnebunit după pictură”, convins că abia atunci începea cu adevărat să înțeleagă desenul.

Știai că Utagawa Hiroshige a lăsat una dintre cele mai iubite serii peisagistice, „Cincizeci și trei de stații ale drumului Tōkaidō”, inspirată dintr-o călătorie de-a lungul marelui drum dintre Edo și Kyoto? Fiecare stație de poștă își are planșa ei, cu ploaie, zăpadă, negură sau amurg surprinse cu o sensibilitate rar întâlnită. Atmosfera și vremea contează la Hiroshige la fel de mult ca locul însuși.

Știai că planșa „Ploaie subită peste podul Ōhashi din Atake” a lui Hiroshige l-a fascinat atât de mult pe Vincent van Gogh încât acesta a copiat-o în ulei? Liniile fine și oblice ale ploii, tăiate una câte una în lemn, cereau o măiestrie deosebită a gravorului. Van Gogh a adăugat pe marginea copiei sale caractere japoneze, deși nu le înțelegea sensul.

Știai că Kitagawa Utamaro a ridicat portretul feminin ukiyo-e la rangul de artă a nuanțelor sufletești prin așa-numitele „ōkubi-e”, portrete în prim-plan? El picta doar capul și bustul, apropiindu-se de chip mai mult decât o făcuseră predecesorii săi. Prin gesturi mărunte, o privire, o buză mușcată, o mână ridicată, sugera stări lăuntrice pe care cuvintele abia le pot numi.

Știai că numeroase planșe ukiyo-e au ajuns în Europa ca simplă hârtie de împachetat pentru porțelanuri și ceai? Colecționari și artiști occidentali au descoperit astfel, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, o estetică ce avea să hrănească moda numită „japonism”. Ce în Japonia era o marfă ieftină de larg consum a devenit în Paris obiect de admirație și inspirație.

Știai că însuși cuvântul „ukiyo-e” înseamnă „imagini ale lumii plutitoare”? Expresia venea dintr-o veche noțiune budistă despre deșertăciunea și trecerea vieții, dar a fost preluată cu un tâlc jucăuș pentru a numi plăcerile efemere ale orașului Edo: teatrul, cartierele de petrecere, actorii și frumusețile la modă. Astfel, o vorbă despre nestatornicia lumii a ajuns numele unei arte a bucuriei clipei.

Știai că fiindcă tiparul se făcea în multe exemplare, nu există un singur „original” al Marelui val, ci mii de imprimări răspândite azi prin muzeele lumii? Se estimează că din placa originală au fost trase mii de coli înainte ca lemnul să se tocească. Exemplarele timpurii, cu linii încă nete și culori proaspete, sunt cele mai prețuite de colecționari.

Știai că tehnica numită „bokashi” permitea imprimeurilor să obțină treceri fine de culoare, ca un cer care se stinge lin de la albastru la alb? Efectul se realiza ștergând parțial culoarea de pe placă sau umezind lemnul înainte de imprimare, cu mișcări repetate ale pensulei. La Hiroshige, aceste degradeuri dau cerurilor și apelor o adâncime aproape muzicală.

Știai că în ultima sa mare serie, „O sută de vederi celebre din Edo”, Hiroshige a folosit adesea cadraje îndrăznețe, cu un obiect uriaș în prim-plan și orașul mic în fundal? Un pom înflorit, o pasăre sau o poartă ocupă aproape toată planșa, în vreme ce viața Edoului se ghicește în depărtare. Aceste compoziții neașteptate i-au uimit mai târziu pe pictorii europeni.

Știai că misteriosul portretist de actori Tōshūsai Sharaku a produs o mulțime uimitoare de planșe într-un interval de numai vreo zece luni, între 1794 și 1795, apoi a dispărut fără urmă? Chipurile sale de actori kabuki, cu trăsături exagerate până la caricatură, i-au nedumerit pe contemporani prin sinceritatea lor crudă. Identitatea lui reală a rămas mult timp una dintre marile enigme ale ukiyo-e.

De la vârsta de șase ani am avut mania de a desena forma lucrurilor. Pe la cincizeci de ani publicasem o mulțime de desene, dar tot ce am făcut înainte de șaptezeci de ani nu merită luat în seamă.

Dacă cerul mi-ar mai fi dat încă zece ani, ori chiar numai cinci, aș fi putut deveni un adevărat pictor.

Gustave Doré nu grava el însuși plăcile pentru „Divina Comedie” a lui Dante. Desena imaginile pe blocuri de lemn de merișor (buxus), tăiate în secțiune transversală, iar o echipă de meșteri gravori profesioniști scobea apoi liniile. Doré supraveghea îndeaproape rezultatul, dar mâna care tăia lemnul era, de cele mai multe ori, a altcuiva.