Artă

„Firmul lui Gersaint”, ultima mare pânză a lui Watteau, a fost pictat spre a servi drept firmă atârnată deasupra prăvăliei de tablouri a negustorului Edme-François Gersaint. Watteau ar fi realizat-o în doar câteva dimineți, iar în colț se vede cum un tablou al lui Ludovic al XIV-lea este așezat într-o ladă, aluzie discretă la sfârșitul unei domnii și al unei epoci.

François Boucher a fost pictorul preferat al marchizei de Pompadour, favorita lui Ludovic al XV-lea, pe care a portretizat-o de mai multe ori înconjurată de cărți, partituri și instrumente, pentru a-i sublinia rafinamentul intelectual. Boucher i-a fost și profesor de gravură marchizei, iar ea i-a devenit cea mai importantă protectoare.

Boucher a ajuns prim-pictor al regelui și director al Academiei Regale, dar a fost și ținta unei critici celebre: Denis Diderot îi reproșa că nu mai știe ce este adevărul și că paletele lui roz-albăstrui sunt artificiale, deși recunoștea că nimeni nu stăpânea mai bine culoarea și lumina.

„Leagănul” (Les hasards heureux de l'escarpolette), capodopera lui Fragonard, a fost comandată de un curtean care a cerut ca el însuși să fie pictat privind în sus, spre iubita legănată. Un detaliu picant: tânărul își pierde papucul zburat în aer, iar în stânga o statuie a lui Cupidon duce degetul la buze, ca și cum ar cere tăcere asupra întâlnirii tainice.

Seria „Progresul iubirii” a lui Fragonard, patru mari panouri, a fost respinsă de comanditara ei, contesa du Barry, în 1773, probabil pentru că stilul rococo părea deja demodat față de noul gust neoclasic. Panourile au ajuns mai târziu în casa artistului, iar astăzi sunt printre cele mai prețuite piese ale colecției Frick din New York.

Deși a fost regele picturii galante, Fragonard a sfârșit în sărăcie și uitare după Revoluția Franceză, care a măturat lumea aristocratică ce îi comanda tablourile. A fost salvat, ironic, de rivalul stilistic Jacques-Louis David, care i-a găsit un post administrativ la nou-înființatul Muzeu al Luvrului.

În „Jurământul Horaților”, Jacques-Louis David a construit compoziția pe o rigoare aproape geometrică: trei arcade despart cele trei grupuri de personaje, bărbații rigizi și hotărâți contrastând cu femeile prăbușite de durere. Pictura, expusă la Salonul din 1785, a devenit un manifest al neoclasicismului și, mai târziu, un simbol al idealurilor revoluționare.

„Moartea lui Marat” a fost pictată de David în 1793, la puține luni după asasinarea revoluționarului în cada sa. Marat suferea de o boală de piele care îl obliga să lucreze în baie, iar David a transformat scena într-o compoziție de o simplitate solemnă, adesea comparată cu o „Pietà” laică a Revoluției.

Uriașa „Încoronare a lui Napoleon”, pictată de David între 1805 și 1807, măsoară aproape șase metri înălțime și zece metri lățime și cuprinde peste o sută cincizeci de personaje. David a introdus în tablou, la cererea împăratului, figura mamei lui Napoleon în tribună, deși în realitate ea absentase de la ceremonie.

În celebrul portret ecvestru „Napoleon trecând Alpii”, David l-a înfățișat pe general călare pe un cal cabrat, deși traversarea reală s-a făcut pe un catâr, pe vreme urâtă. Napoleon i-ar fi cerut expres pictorului să fie arătat „calm, pe un cal focos”, imaginea contând mai mult decât adevărul faptic.

„La Grande Odalisque” a lui Ingres, din 1814, a stârnit scandal fiindcă anatomia nudului este deliberat deformată: spatele femeii pare să aibă câteva vertebre în plus, iar șoldul este alungit nefiresc. Criticii vremii l-au acuzat că nu știe desena, dar Ingres sacrificase corectitudinea anatomică în favoarea unei linii senzuale, continue.

Ingres a fost elevul cel mai fidel al lui Jacques-Louis David și a purtat toată viața steagul „liniei” împotriva „culorii” susținute de romanticul Delacroix. Pentru Ingres, desenul era „probitatea artei”, iar el își corecta neîncetat propriile pânze, revenind uneori după ani asupra aceleiași teme, precum baia turcească.

Desenul este probitatea artei.

Desenul cuprinde trei sferturi și jumătate din tot ceea ce constituie pictura.

Când Théodore Géricault a pictat „Pluta Meduzei”, a mers până la a împrumuta membre și capete de la morgă și de la spitale, ținându-le în atelier ca să studieze descompunerea și paloarea cărnii moarte. A vizitat și un azil ca să observe fețele muribunzilor, iar tonurile verzui-cenușii ale trupurilor din pânză se datorează acestei documentări macabre.

„Pluta Meduzei” este uriașă: aproximativ 4,91 pe 7,16 metri. Géricault a înfățișat momentul în care naufragiații de pe pluta fregatei Méduse zăresc în depărtare o navă, iar figura care flutură o cârpă în vârful piramidei umane este un bărbat de culoare, un gest politic îndrăzneț într-o Franță care abia reintrodusese sclavia.

În „Libertatea conducând poporul”, Delacroix nu a pictat o zeiță abstractă, ci o femeie desculță, cu subsuoara neîngrijită și cu haina alunecată de pe piept, purtând bonetă frigiană și tricolorul. Tabloul a fost cumpărat de statul francez în 1831, dar considerat prea incendiar și ținut ascuns ani buni, departe de ochii publicului.

Se crede adesea că bărbatul cu joben și pușcă din stânga Libertății, în „Libertatea conducând poporul”, ar fi un autoportret al lui Delacroix, deși pictorul nu a luptat efectiv pe baricadele din iulie 1830. El i-a scris fratelui său că, dacă nu a luptat pentru patrie, măcar va picta pentru ea.

Turner era atât de obsedat de lumină încât, potrivit legendei atelierului, în ultimii ani abia mai distingea contururile, dar continua să prindă strălucirea soarelui. În lucrări ca „Rain, Steam and Speed” a topit trenul, ploaia și aburul într-un vârtej de culoare, anticipând impresionismul cu decenii înainte de Monet.

Există o poveste celebră despre Turner care s-ar fi legat de catargul unui vas în timpul unei furtuni, ca să simtă pe pielea lui vijelia pe care voia s-o picteze în „Snow Storm — Steam-Boat off a Harbour's Mouth”. El însuși a povestit episodul, deși mulți istorici cred că a fost mai degrabă o mitologie personală decât un fapt riguros.

Prin testament, Turner a lăsat națiunii sute de picturi și mii de acuarele și desene, cu dorința ca unele dintre uleiuri să fie expuse alături de lucrări ale lui Claude Lorrain. Legatul, cunoscut drept Turner Bequest, a ajuns în cele din urmă la Galeria Națională și la Tate, formând una dintre cele mai vaste moșteniri artistice donate vreodată unei țări.

„Călătorul deasupra mării de nori” al lui Caspar David Friedrich înfățișează un bărbat văzut din spate, privind un ocean de ceață, o compoziție tipică pentru pictor, numită Rückenfigur. Privitorul nu vede fața personajului, ci este invitat să contemple peisajul prin ochii lui, o strategie care transformă tabloul într-o meditație asupra sublimului și a nimicniciei omului în fața naturii.

Friedrich a stârnit un adevărat scandal cu „Crucea în munți” (Altarul Tetschen), fiindcă a folosit un peisaj — un crucifix pe un pisc, luminat de soarele care apune — ca temă de altar religios. Criticul Basilius von Ramdohr l-a acuzat că este o insolență ca peisajul să se strecoare în biserici și să se cocoațe pe altare.

John Constable a redat cerul cu o rigoare aproape științifică, făcând zeci de studii de nori pe care le adnota cu data, ora și direcția vântului, practică pe care el o numea skying. Pentru el, cerul nu era un fundal, ci nota-cheie a întregii compoziții, organul principal al sentimentului dintr-un peisaj.

„Căruța cu fân” a lui Constable a trecut aproape neobservată în Anglia, dar când a fost expusă la Salonul de la Paris din 1824 a produs senzație, iar Delacroix, impresionat de vibrația culorii, ar fi repictat fundalul din „Masacrul de la Chios” înainte de vernisaj. Pânza i-a adus lui Constable o medalie de aur din partea regelui Franței.

Constable a folosit puncte și pete de alb pur aplicate peste culoare pentru a sugera scânteierea luminii pe frunze și apă, tehnică pe care contemporanii ironici au poreclit-o zăpada lui Constable. Ceea ce părea neglijent în epocă a devenit, retrospectiv, unul dintre cele mai proaspete efecte de plein air din pictura engleză.

Delacroix a călătorit în Maroc în 1832 în suita unei misiuni diplomatice și a umplut carnete întregi cu schițe de culoare și note. Experiența i-a hrănit apoi zeci de pânze orientaliste, precum „Femeile din Alger”, iar el nota că a găsit acolo frumusețea antică vie pe străzi, în veșmintele și gesturile oamenilor obișnuiți.

Géricault a murit în 1824, la doar 32 de ani, în urma complicațiilor de la mai multe căzături de pe cal, sfârșit tragic pentru un pictor obsedat toată viața de cai. Pe monumentul său funerar de la cimitirul Père-Lachaise a fost turnat în bronz un basorelief după „Pluta Meduzei”.

Multe dintre marile pânze romantice, printre care „Pluta Meduzei”, s-au întunecat și au fisurat în timp din pricina bitumului, un pigment brun folosit pentru umbre adânci care nu se usucă niciodată complet. Frumusețea sumbră căutată de pictori a devenit astfel o problemă cronică de conservare pentru muzee.

Ceea ce văd nu-mi mai place; ceea ce nu văd îmi place mai mult.