Artă

Pictorul trebuie să picteze nu doar ce vede în fața lui, ci și ce vede în sine însuși.

Când Gustave Courbet a expus „Înmormântare la Ornans” la Salonul din 1850–1851, publicul s-a scandalizat: o scenă de sat obișnuită, cu țărani și gropari mărimea naturală, ocupa o pânză uriașă de peste șase metri lățime, format rezervat până atunci istoriei și mitologiei. Criticii au numit-o batjocoritor „glorificarea urâtului”, dar tocmai această demnitate acordată oamenilor de rând a devenit manifestul Realismului.

Respins de la Expoziția Universală din 1855, Courbet a ridicat pe cheltuiala sa un pavilion propriu lângă expoziția oficială și l-a numit „Pavilionul Realismului”. A fost una dintre primele expoziții personale organizate de un artist în semn de sfidare a instituției, un gest care anunța independența artistului modern față de saloanele oficiale.

Pânza „Atelierul pictorului” a lui Courbet poartă un subtitlu neobișnuit: „alegorie reală care rezumă șapte ani din viața mea artistică și morală”. În centru se pictează pe sine lucrând la un peisaj, flancat în dreapta de prieteni și susținători, iar în stânga de tipuri sociale ale lumii; sintagma „alegorie reală” este voit paradoxală, un fel de provocare adresată criticilor.

În „Spicuitoarele” lui Jean-François Millet, trei femei se apleacă să adune boabele rămase pe câmp după seceriș, un drept străvechi al celor săraci. Contemporanii au citit tabloul ca pe o afirmație politică tulburătoare, fiindcă siluetele monumentale ale țărăncilor sărace dominau o scenă odinioară considerată prea umilă pentru marea pictură.

„Îngerul” (L'Angélus) al lui Millet înfățișează doi țărani oprind lucrul la rugăciunea de seară. Salvador Dalí era obsedat de tablou și susținea că sub coșul cu cartofi s-ar ascunde un mic sicriu de copil; o radiografie făcută la Luvru a dezvăluit într-adevăr o formă geometrică pictată dedesubt, deși interpretarea rămâne discutabilă.

Satul Barbizon, la marginea pădurii Fontainebleau, a dat numele întregii școli de pictură de peisaj de la mijlocul secolului al XIX-lea. Artiști precum Théodore Rousseau și Millet s-au stabilit acolo pentru a picta natura direct, fără idealizarea academică, deschizând drumul lucrului în aer liber care avea să hrănească mai târziu impresionismul.

Camille Corot picta peisaje cu o materie argintie, învăluită în ceață, atât de personală încât falsurile au proliferat masiv după moartea sa. Există gluma răspândită printre negustorii de artă că Corot ar fi pictat trei mii de tablouri, dintre care zece mii se află în America, o exagerare care spune totul despre amploarea falsurilor.

Corot era cunoscut pentru generozitatea sa discretă: în anii grei, i-a cumpărat o casă văduvei orbite a lui Honoré Daumier, care rămăsese fără mijloace. Gestul dezvăluie legăturile strânse dintre artiștii generației Realismului și Barbizonului, uniți nu doar de estetică, ci și de solidaritate.

Honoré Daumier era celebru în timpul vieții ca litograf caricaturist, dar picturile sale au rămas aproape necunoscute până târziu. „Vagonul de clasa a treia” surprinde călători obosiți într-un tren aglomerat, cu o empatie tăcută pentru oamenii de rând; multe dintre pânzele sale au rămas neterminate, fiindcă pictura era pentru el o pasiune privată, nu o sursă de venit.

Pentru caricatura sa „Gargantua”, în care regele Ludovic-Filip înghite avuția poporului, Daumier a fost condamnat în 1832 la șase luni de închisoare. Deși episodul ține de arta grafică, aceeași verva critică și compasiune socială străbate și pânzele sale pictate cu țărani, spălătorese și saltimbanci.

„Culegătorii de piatră” al lui Courbet, care înfățișa doi muncitori spărgând pietre pe marginea drumului, era considerat una dintre cele mai radicale imagini ale muncii sărace. Tabloul a fost distrus în 1945, în timpul bombardamentului de la Dresda, când transportul care evacua colecțiile a fost lovit; astăzi îl cunoaștem doar din reproduceri.

În ultimii ani, Courbet a fost implicat în doborârea Coloanei Vendôme în timpul Comunei din Paris (1871). După înfrângerea Comunei, statul l-a făcut răspunzător de costul refacerii coloanei, o sumă zdrobitoare; pictorul s-a exilat în Elveția, unde a murit în 1877, ruinat și bolnav.

Théodore Rousseau, figură centrală a Barbizonului, a fost respins atât de des de juriile Salonului încât criticii l-au poreclit „le grand refusé”, marele respins. Timp de aproape un deceniu tablourile sale de peisaj au fost sistematic refuzate, până când schimbarea gustului i-a adus în cele din urmă recunoașterea.

Rosa Bonheur, apropiată de spiritul Realismului rural, obținea o permisiune specială de la poliția pariziană pentru a purta pantaloni, ca să poată studia animalele în abatoare și târguri de vite fără a atrage atenția. Pânza sa monumentală „Târgul de cai” a devenit una dintre cele mai admirate picturi de animale din secolul al XIX-lea.

Arată-mi un înger și îl voi picta.

Frumosul este în natură și se întâlnește în realitate sub cele mai diverse forme. De îndată ce este acolo, aparține artei, sau mai degrabă artistului care știe să îl vadă.

În artă trebuie să fii sincer față de tine însuți; frumosul dintr-o operă vine din convingere.

Numele întregii mișcări s-a născut dintr-o ironie. La prima expoziție independentă din 1874, criticul Louis Leroy a folosit titlul tabloului lui Monet, „Impresie, răsărit de soare”, ca să batjocorească întregul grup într-un articol intitulat „Expoziția impresioniștilor”. Termenul menit să insulte a fost preluat cu mândrie de artiști.

Monet și-a dedicat ultimele trei decenii grădinii sale de la Giverny, unde a pictat seria „Nuferilor” în peste 250 de pânze. Multe dintre ultimele lucrări au fost realizate în timp ce artistul suferea de cataractă, care i-a alterat percepția culorilor spre tonuri roșiatice și gălbui; după operație a repictat unele bucăți pe care le considera prea întunecate.

Cele mai mari panouri cu „Nuferi” au fost dăruite de Monet statului francez și instalate în două săli ovale la Orangerie din Paris, ca un fel de capelă laică a păcii, inaugurată în 1927, la câteva luni după moartea pictorului. Suprafețele pictate se întind pe aproape o sută de metri liniari.

Ca să studieze cum lumina schimbă un singur subiect, Monet a pictat fațada catedralei din Rouen în peste treizeci de variante, la ore și în condiții atmosferice diferite. Lucra la mai multe pânze deodată, trecând de la una la alta pe măsură ce soarele se muta pe piatră.

Renoir a pictat „Balul de la Moulin de la Galette” în mare parte pe loc, în grădina localului din Montmartre, surprinzând petele de soare care cad prin frunziș peste dansatori. Pentru a transporta pânza mare până la fața locului, prietenii l-ar fi ajutat zilnic; tabloul este considerat una dintre capodoperele impresionismului dedicate vieții pariziene.

În ultimii ani, Renoir a fost atât de chinuit de artrită reumatoidă încât mâinile i se deformaseră și abia mai putea ține pensula. A continuat totuși să picteze, sprijinindu-și pensula între degetele înțepenite, iar unii martori au descris cum i se prindea instrumentul de mână bandajată. Nu a renunțat la culoare până la sfârșit.

Degas prefera să nu fie numit impresionist, ci realist sau independent, deși a expus alături de grup. Spre deosebire de ceilalți, disprețuia pictura în aer liber și lucra aproape numai în atelier, din memorie și din schițe, susținând că arta cere reflecție, nu doar impresie de moment.

Balerinele lui Degas nu sunt idealizări grațioase, ci studii ale efortului: fete care își leagă panglicile, se scarpină la spate, cască sau se odihnesc epuizate. Multe dintre ele erau tinere din familii sărace, iar Degas a surprins culisele Operei din Paris mai des decât spectacolul propriu-zis.

Camille Pissarro a fost singurul artist care a expus la toate cele opt expoziții impresioniste, din 1874 până în 1886. Mai vârstnic decât mulți colegi, a fost un fel de mentor răbdător pentru Cézanne și Gauguin și a rămas credincios idealurilor grupului chiar și când moda se schimba.

În timpul Războiului franco-prusac, Pissarro și-a părăsit casa de la Louveciennes, iar trupele care au ocupat-o i-au distrus un mare număr de pânze; unele ar fi fost folosite ca preșuri în noroi. Din opera sa timpurie s-au pierdut astfel foarte multe lucrări, o pierdere ireparabilă pentru arta franceză.

Alfred Sisley, cel mai discret dintre marii impresioniști, a rămas fidel peisajului toată viața și a pictat râuri, poduri și zăpezi cu o delicatețe rară. Deși de origine engleză, a trăit aproape numai în Franța și a murit sărac; abia după moarte prețurile lucrărilor sale au urcat.

Seria inundațiilor de la Port-Marly, pictată de Sisley, arată case și un han cufundate în apele revărsate ale Senei, cu reflexii care transformă dezastrul într-un spectacol de lumină liniștită. Aceste pânze sunt considerate printre cele mai frumoase studii de apă și cer din întreaga mișcare.