Artă

Seria „Carceri d'invenzione” (Închisori imaginare) a lui Piranesi înfățișează spații carcerale colosale, cu scări care nu duc nicăieri, poduri suspendate în gol și mecanisme de tortură pierdute în ceață. Piranesi a reluat plăcile după vreo cincisprezece ani, adâncind umbrele și îndesind arhitectura până la coșmar. Aceste viziuni au inspirat literatura fantastică și, mult mai târziu, imaginarul lui Escher și al cinematografiei.

Piranesi grava pe plăci de cupru neobișnuit de mari, uneori de peste jumătate de metru, ceea ce cerea prese speciale și o forță considerabilă. Multe dintre plăcile lui de cupru s-au păstrat până astăzi la Roma, la Calcografia Nazionale, iar din ele s-au tras tipărituri și mult după moartea artistului — o dovadă a rezistenței extraordinare a suportului de cupru.

Anthony van Dyck a conceput seria „Iconografia”, o galerie de portrete gravate ale marilor personalități ale epocii sale. El însuși a executat în acvaforte doar capetele câtorva portrete, lăsând restul plăcii pe seama gravorilor profesioniști. Acele câteva plăci lucrate de mâna lui, cu linii vii și libere, sunt astăzi printre cele mai prețuite exemple de portret gravat baroc.

Claude Lorrain, marele pictor de peisaje, a lăsat și o operă gravată în acvaforte, în care lumina difuză a răsăriturilor și a apusurilor este redată prin rețele fine de linii. Pentru a se apăra de falsuri, Claude a compilat „Liber Veritatis”, un album de desene după propriile tablouri; deși nu este o carte de gravuri, el arată cât de conștient era artistul de valoarea reproducerii imaginii.

Mezzotinta, tehnică barocă prin excelență, se lucrează invers față de gravura obișnuită: întreaga placă e mai întâi „granulată” cu un instrument dințat numit berceau, astfel încât ar tipări un negru catifelat compact. Artistul „desenează” apoi lumina, netezind și lustruind zonele care trebuie să rămână deschise. Această tehnică a permis reproducerea în alb-negru a picturii cu o gamă de griuri fără egal, motiv pentru care englezii au numit-o „la manière anglaise”.

Wenceslaus Hollar, gravor boem stabilit în Anglia, a lăsat câteva mii de plăci de o precizie uluitoare: vederi ale Londrei dinainte de Marele Incendiu din 1666, blănuri, scoici și hărți. Studiile lui de blănuri de manșon, redate cu firicele fine în acvaforte, sunt admirate până astăzi ca minuni de virtuozitate a liniei. Vederile lui panoramice ale Londrei sunt printre puținele mărturii vizuale ale orașului medieval pierdut în flăcări.

Aceste plăci vorbind, se poate spune, o limbă tăcută

Un artist trebuie să se știe opri la timp, altfel adaugă la operă până o ucide

Seria „Los Caprichos” a apărut în 1799 și cuprinde 80 de gravuri realizate în acvaforte și acvatinta. Goya a scos exemplarele la vânzare într-o prăvălie de parfumuri și lichioruri de sub locuința sa din Madrid, însă le-a retras după doar câteva zile, temându-se de Inchiziție.

Cea mai faimoasă planșă din „Los Caprichos”, numărul 43, poartă legenda „El sueño de la razón produce monstruos” — „Somnul rațiunii naște monștri”. Un autoportret al artistului adormit peste masa de lucru, înconjurat de lilieci și bufnițe, ea a fost gândită inițial ca frontispiciu al întregii serii.

Seria „Los desastres de la guerra” (Dezastrele războiului), 82 de gravuri despre ororile invaziei napoleoniene și foametea din Madrid, nu a fost tipărită niciodată în timpul vieții lui Goya. Prima ediție a apărut abia în 1863, la 35 de ani după moartea sa, publicată de Academia Regală de Arte Frumoase San Fernando.

Pe una dintre cele mai crunte planșe din „Dezastrele războiului”, care înfățișează trupuri mutilate atârnate de un copac, Goya a gravat doar trei cuvinte drept titlu: „Grande hazaña! Con muertos!” — „Ce ispravă măreață! Cu morți!”. Ironia amară a legendei condamnă mai apăsat decât orice imagine.

Acvatinta, tehnica ce dă gravurilor lui Goya acele câmpuri largi de umbră catifelată, se obține presărând praf de rășină pe placa de cupru și încălzind-o, astfel încât acidul mușcă printre granulele topite. Goya a fost printre primii mari maeștri care au exploatat acvatinta pentru efecte dramatice de lumină și beznă, nu doar decorative.

Seria „La Tauromaquia”, apărută în 1816, cuprinde 33 de gravuri dedicate istoriei și artei coridei. Spre deosebire de „Caprichos” sau „Dezastrele”, ea nu are miză politică ori satirică: Goya, el însuși mare pasionat de tauromahie, redă aici momente de curaj și de moarte în arenă cu o admirație aproape documentară.

Ultima mare serie gravată de Goya, „Los disparates” (numită și „Los proverbios”), a rămas neterminată și a fost publicată postum, în 1864. Cele 18 planșe cunoscute, pline de figuri grotești plutind în penumbră, sunt considerate cele mai enigmatice și mai apropiate de universul „Picturilor negre” din Quinta del Sordo.

Goya și-a tras propriile probe de tipar cu grijă maniacală, iar plăcile de cupru originale ale seriilor sale au supraviețuit și au fost retipărite de multe ori. Din pricina uzurii metalului, edițiile târzii — a șaptea, a opta, a noua — apar tot mai palide și mai lipsite de contrastul catifelat al primelor tiraje pe care le supraveghea artistul.

Planșa 3 din „Los Caprichos”, intitulată „Que viene el coco” — „Vine bau-baul” —, arată o mamă înspăimântându-și copiii cu o siluetă întunecată și încotoșmănată. Goya satiriza aici superstiția și educația prin frică, teme care revin obsesiv de-a lungul întregii serii.

Deși pentru „Los Caprichos” Goya a plănuit un tiraj comercial, s-au vândut foarte puține exemplare înainte de retragerea din vânzare. În 1803 artistul a oferit Coroanei spaniole plăcile de cupru și seturile rămase, în schimbul unei pensii pentru fiul său Javier — un gest ce a pus operele la adăpost de Inchiziție și le-a asigurat supraviețuirea.

Ca gravor tânăr, Goya a realizat o serie de copii după picturile lui Velázquez din colecția regală, tipărite în jurul anului 1778. Aceste reproduceri, printre primele sale lucrări majore în acvaforte, i-au servit drept ucenicie tehnică și l-au apropiat de arta maestrului pe care avea să îl admire toată viața.

În multe planșe Goya combina acvaforte, acvatinta, dăltuirea uscată (drypoint) și lustruirea cu răzuitorul pe aceeași placă. Această suprapunere de tehnici îi îngăduia să treacă de la linia mușcătoare a contururilor la umbrele dense de fundal, obținând o gamă tonală rar egalată în gravura vremii sale.

Una dintre cele mai citate planșe din „Dezastrele războiului”, numărul 39, poartă titlul „Grande hazaña! Con muertos!”, iar alta, „Nada. Ello dirá” — „Nimic. Se va vedea” —, exprimă disperarea cvasi-existențială a artistului în fața morții. Legendele scurte și tăioase pe care Goya le grava sub imagini funcționează ca un comentariu moral necruțător.

Colecția Muzeului Prado din Madrid păstrează sute de plăci de cupru originale gravate de Goya, printre cele mai importante din câte s-au conservat de la un singur artist. Ele permit specialiștilor să studieze retușurile, corecturile și evoluția fiecărei planșe, urmărind gândirea artistului direct în metal.

Goya a lucrat mare parte din seriile sale gravate după ce surzise complet, în urma bolii grave din 1793. Tăcerea în care trăia i-a adâncit lumea interioară, iar critica de artă leagă adesea de această surzenie tonul tot mai sumbru și vizionar al gravurilor sale de maturitate.

El sueño de la razón produce monstruos

Yo lo vi

Litografia nu s-a născut dintr-o ambiție artistică, ci dintr-o nevoie practică. În 1796, la München, actorul și dramaturgul Alois Senefelder căuta o metodă ieftină de a-și tipări propriile piese de teatru. Experimentând cu o placă de calcar din Solnhofen și o cerneală grasă, a descoperit principiul respingerii dintre apă și grăsime, punând bazele unei tehnici cu totul noi de imprimare plană.

Litografia se deosebește radical de gravura în lemn sau în metal: pe piatră nu se sapă nimic. Desenul se face cu un creion sau o cerneală grasă direct pe suprafața netedă a calcarului, apoi piatra se umezește; zonele grase resping apa și rețin cerneala de tipar, iar restul, umed, o respinge. Este primul procedeu de imprimare planografic, adică fără relief.

Cel mai prețuit calcar litografic din lume provenea din carierele de la Solnhofen, în Bavaria. Aceeași rocă fină și omogenă care primea perfect desenul artistului a păstrat, din perioada jurasică, celebrele fosile de Archaeopteryx. Astfel, piatra care a slujit arta secolului al XIX-lea era, în esență, un sediment vechi de peste 150 de milioane de ani.

Știai că Honoré Daumier a ajuns la închisoare pentru o litografie? În 1831, în revista „La Caricature”, a publicat „Gargantua”, în care regele Ludovic-Filip apare ca un uriaș ce înghite averile poporului. Caricatura i-a adus lui Daumier șase luni de detenție la Sainte-Pélagie, dovadă a puterii temute pe care o avea presa litografiată.

Cea mai faimoasă litografie a lui Daumier, „Rue Transnonain, le 15 avril 1834”, nu conține nicio caricatură. Ea înfățișează, cu o gravitate cutremurătoare, trupurile unei familii ucise de trupe în timpul unei represiuni la Paris. Autoritățile au confiscat și distrus cât au putut din tiraj și chiar piatra, ceea ce face exemplarele supraviețuitoare cu atât mai rare.